Nicolae Nicolau - Pan

Aş asculta uitată – o cantilenă veche
Să-mi urce, sub crepuscul, prin bronz, ciudate seve;
În juru-mi cor de nimfe să-mi pară neaieve
prin mâzga adunată, milenii, în ureche.

Aş mai clipi odată din pleoapele-mi mâncate
şi scânteieri mi-ar umple din nou orbita seacă
dac-aş simţi, prin iarbă, cercând acum să treacă
spre baie, pe-Afrodita, cu tainele ei toate.

Iar naiu-n care vântul mai ţiuie-n hârjoană
ar mai sălta şi astăzi sub buza mea flămândă
când aş simţi la pieptu-mi venind, să se ascundă
bacanta răzleţită din hora cu prihană.

Sunt singur însă-n umbra pe care-o-ntinde seara...
doar liniştea m-alintă cu palmele-i de rouă...
Mă voi topi, la noapte, mocnit, sub lună nouă...

Dar voi renaşte-n muguri şi-n iezi, cu Primăvara!...

Aiud, 1958

Din anologia Aceşti mari poeşi mici, culeasă de Mihai Rădulescu după Poeţi după gratii