René Char - Pe înalţimi

Aşteaptă-mă încă puţin
Curând va trebui să vin
Să spintec frigul care ne reţine.

Nor, în primejdie de moarte ca şi mine.

(În casa noastră era o prăpastie.
De aceea am plecat şi ne-am stabilit aici.)

Din plin

Când oasele ne-atinseră pământul
Şi-n prăbuşire ne-au străpuns obrazul,
Iubirea mea, nimic nu se sfârşi.
O nouă dragoste veni-ntr-un ţipăt
Să ne învie, să ne prindă iar.
Şi chiar de-ar fi tăcut căldura
Lucrul acela care se continua 
Opus vieţii muribunde,
La nesfârşit s-ar fi elaborat.
Ceea ce noi văzuserăm plutind
Alături de durere
Era acolo, ca-ntr-un cuib,
Şi cei doi ochi ai lui ne cuprindeau
Unindu-ne într-un consimţământ abia născut.
Moartea nu mai crescuse
În ciuda unor lânuri ude leoarca,
Iar fericirea la auzul
Prezenţei noastre, nu-ncepuse încă;
Şi iarba era goală, călcată în picioare.

În româneşte de Gellu Naum