Mîngîiem pietre în umbră,
Mîinile noastre, doar, își amintesc de un zid neclintit.
Pentru inima aceasta inclinată undeva ca un obraz
Doar pleoapele noastre luptă cu blîndețe.
Se aud cîntînd scoici stranii
În cutia cu muzică a unui prieten;
O horă deschisă și brațe întinse
Copilei goale care mîngîie miei.
Holde de grîu ondulează-n odaie
Orientîndu-se după un poem fără vîrstă,
După o stea care își schimbă drumul
Și atît de aidoma gurii unei fete.
Iată anemona pe care o leagănă valul;
Cuvinte se destramă la înălțimea somnului.
Cine-ndrăzni-va oare să-mi trezească pasărea pe umăr?
|
