Constantin-Aurel Dragodan - Percheziţie

E toamnă, şi e noapte, şi e ploaie.
A curs în curte cerul, poloboc.
Prin mari băltoace, deţinuţii, droaie, 
Desfac boccelele ca la talcioc.

Un temnicer, cu maţele pestriţe, 
Se leagănă pe lângă osândiţi
Şi grohăie – obezul cu petliţe:
“Cătaţi-i bine, c-ăştia e bandiţi!”

Şi, rând pe rând, trosnesc din cusături
Cămăşi şi uniforme învechite.
Ce cad apoi, în zloată şi lături,
Ca nişte şoimi cu aripi jumulite.

Şi-n timp ce rup, căci ăsta-i scopul lor,
Mai zice unu-o vorbă cu piper:
“Ce-ai fost tu, mă banditule?” “Maior.”
“Dar tu?” “Episcop.” “Şi-ăl’lalt?” “Inginer.”

Rămaşi în pielea goală, cum e ‘bine’,
Un dans grotesc, cu surle, se porneşte,
“Mai sus piciorul! Lasă-te pe vine!
Arată ce-ai în gură şi-ntre deşte!”

Se răsucesc pe un călcâi, uşor,
Ca şi marionetele pe aţă.
Episcopul, pe semne-ncepător,
Căzu în fund, ba un boboc de raţă.

Apoi când scotocite fură toate
- Căscată, zic, şi cuta cea din urmă –
Mânaţi cu pumni, cu cizme şi cu boate,
Spre poarta neagră se-mbulzesc în turmă.

Iar de la subsuoara care strânge
Legăturici cu boarfe ude leoarcă,
Pe trupuri goale, lacrimi grele parcă,
De umilinţă, curg, şi stropi de sânge.

Şi înghiţiţi de gura grea de iad,
Sfâşietor, un urlet se ridică,
În tobele ciomegelor ce cad
Şi-un glas ţipând: “Omoară-l, Ivănicăăă!!!”

Jilava, 1952

Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu