Perpessicius

Din şanţ, executaţii privesc cu ochiul fix 
Spre stelele sublime ce ard în depărtare, 
Şi-n recile pupile sticlirile stelare 
Trezesc reflexe stinse de dincolo de Styx.

Prin viile din preajmă e-un straşnic chiuit 
De greieri ce cu mustul s-au îmbătat şi joacă 
Şi ţipă să trezească pe cei ce-ntr-o băltoacă 
De sânge zac în şanţuri, sătui de chefuit.

Din urna neagră-a zării – un zar al negrei sorţi –
Un reflector irumpe cu lungile-i antene,
Cădelniţează-o clipă pe locul gravei scene
Şi-apoi aruncă giulgiuri şi lespezi peste morţi.

Silistra, 1916
Din volumul „Scut şi targă”, 1926

D-lui Gala Galaction

Scânteind sub ursa-mică, ghiolul de argint e-un clopot 
Care-nchide, ca-ntr-o seră, flora stelelor polare 
Ce-nfloresc spontane sub al grindinei de gloanţe ropot, 
Când, pe văi, durează noaptea umbrele-i de apărare.

Florile de pe câmpie le cosesc mitraliere
Şi cu sucurile scurse spală rănile mortale
De eroi căzuţi în tină ca şi simple efemere,
Ce adorm de veci pe-o floare, îngropându-se-n petale.

Singură, în tot cuprinsul, flora stelelor polare,
Înflorind spontan din ghiolul de argint ca dintr-o seră,
Scutură multiple jerbe şi coroane funerare
Peste flori şi peste oameni seceraţi de mitralieră.

Ivrinez, 1916
Din volumul „Scut şi targă”, 1926

Moare toamna în petale de cicori, 
Mor pe-ncetul şi cicorile-n vâlcea, 
Fâlfâie-n răstimpuri sumbrul crep de ciori 
Peste câmpul gol şi peste viaţa mea.

Vine vijelia răbufnind din zări, 
Răscoleşte totul ce-ntâlneşte-n drum, 
Sugrumată moare floarea pe cărări, 
În viespar de schije, pulbere şi fum.

De vrei să dai sprijin trupului învins,
Suflete, îţi cată adăpost în cer:
N-a rămas pe-ntinsul văilor cuprins
Decât Dumnezeu din cer, brancardier.

Muratan, 1916
Din volumul „Scut şi targă”, 1926

Vino, Piciule, cu foamea ta de lup 
De pe când erai convalescentă, 
De-i lichiorul şi secara azi absentă, 
Am în schimb, pe masă-un cantalup

Care-abia te-aşteaptă, Fatma, să-l diseci, 
Cum te-aşteaptă: miezul pâinii coapte, 
Prunele pictate-n violet de noapte, 
Nucile, să vezi de-s bune sau sunt seci,

Strugurii ce nu mai pot de bucurie 
La ideea că din nou au să te vadă 
Şi-au să râdă cu bobiţele grămadă 
Cum au râs când te-au văzut micuţă-n vie.

Fatma, dacă e meniul cam anemic,
Ţi-e destul de mare însă apetitul
Şi-apoi suplini-vom restul cu cetitul
După ritul cel mai academic.

Vutcani, septembrie 1917
Din volumul „Itinerar sentimental”, 1932

Iubirea noastră, Fatma, se sufocă 
În bănuieli prea multe şi prea grave, 
Asemeni florilor ce prinse-n rocă 
Au flori frumoase, rădăcini bolnave.

De ce nu vrei dar, Fatma, s-o desprindem 
Din pietrele ce-o fac nesănătoasă 
Şi răsădind-o-n brazdă-apoi s-o prindem. 
Nestânjenit să crească — mai frumoasă?

Vutcani, octombrie 1917
Din volumul „Itinerar sentimental”, 1932

III. Interior în lipsa ta

Eu, Dutză şi cu Dolfi îţi scrim această carte,
Tustrei odată, Fatma, deşi avem în parte,
Câte ceva să-ţi spunem, din noi, fieştecare:
Dar dorul după tine la toţi la fel de mare
- Egalitatea asta nu-i oare-o invectivă? -
Ne-ndeamnă să-ţi trimitem scrisoare colectivă.
Pe-aici interiorul e jalnic, şi subscrisul
Voi încerca în versuri să-i zugrăvesc dichisul.
Aceleaşi personagii, trăim aceeaşi viaţă:
Acelaşi cald în sobă, pe geam aceeaşi gheaţă
Ce se topeşte-n treacăt şi-apoi din nou se prinde
Ca gheaţa dintre cei ce trăim sub aste grinde.
Acelaşi e decorul, aceeaşi comedia:
Distrat deşteptătorul îşi cântă melodia,
Aceeaşi, monotonă, când orele sunt varii,
Când azi sunt veseli, poate, dar mâine trişti sunt larii;
Oglinda-i fericită că orişicând arată,
Indiferentă, promptă, o faţă comandată;
La fel şi-n astă seară docilă la tradiţii
Se-aprinde iarăşi lampa, cu-aceleaşi repetiţii,
Şi scoate la iveală, distinct, la suprafaţă,
Un zâmbet convenabil cusut cu albă aţă;
Veneţia splendidă pe bibelou aplică
Aceeaşi surâzândă piazzetta, fără frică
De zilele de doliu, frecvente azi pe Brenta,
Pe ţărmurile cărei visa Musset polenta*;
Perdelele presează-n aceeaşi ţesătură
Aceleaşi flori uscate, ca ftizica făptură
A ţesătoarei care muri de la o vreme
- Aceleaşi flori uscate, în orişicare vreme; -
În vatră focu-şi pierde căldura de pomană;
Absenţa ta-i prezentă şi doare ca o rană
Deschisă-adânc, pe care nici somnul n-o pansează;
Stăm treji şi la răstimpuri, când liniştea cedează,
Ciulim tustrei urechea: dar tacticos din grinde
Coboară un păianjen şi somnul nu ne prinde.

* Mais j'aime mieux la polenta
Ou'on mange aux bords de la Brenta
Sous une treille (n.a.).

Iaşi, noiembrie 1917
Din volumul „Itinerar sentimental”, 1932

Et puer est et nudus Amor... 
Ovidius

Sub ochiul dispreţuitor al lui Voltaire citesc,
Privind, din când în când, ferestrele la care se-mbulzesc
Bezmeticele roiuri de zăpadă.
Pe hornuri crivăţul vuind, din stradă
Aduce ţipete de prunci puşi la-nţărcare,
Şi urlete de lupi ieşiţi la drumul mare,
Şi răbufneli de vânt pe coridoare.

Ce farmec e-n biblioteca izolată!
Plutesc în voia gândurilor line,
Şi mă surprind gândindu-mă la tine,
Şi mă încânt de-această locomoţiune minunată,
Ce îmi permite să ajung cu bine,
Cu toate că-i înzăpezită linia ferată.
Revăd căsuţa ta de zarzări adumbrită,
Revăd Danubiul şi balta înverzită,
Revăd atâtea colţuri răzbătute-n mai,
Dar mai cu seamă parcul
În care ne opream adesea să privim
La micul Cupidon de bronz ţintindu-şi arcul,
Ce sta zâmbind, în pielea goală,-ntr-un alai
De fluturi şi de flori şi ne-ndemna să ne iubim...

Dar vântul zgâlţâie ferestrele, şi ielele
Idilele le-alungă cu harapnicele.
Şi mă gândesc, înduioşat, la micul Cupidon plăpând,
Ce despuiat de tot în bronzul gol şi-ntroienit,
Stă-n parcul astăzi desfrunzit,
Nepăsător de frig - ca vara
În mijlocul florilor - dar aşteptând
Convins că o să vie iarăşi primăvara.

Bucureşti, 1921
Din „Albumuri - Album danubian”

Nu-l mai văzusem dinainte de război 
Pe flaşnetarul foarte-n cinste pe la noi.

Cu toţii-n mahala-l credeam defunct şi-ades 
Aminte ne-aduceam de el, cu interes.

Când mai alaltăieri, subit, mi s-a părut 
C-aud un timbru de flaşnetă cunoscut.

Ciulii urechile, dar ce anacronism! 
Nu-nţelegeam acest acces de romantism:

Nu mai era romanţă şi nici vals străvechi 
Această melodie ce-mi venea-n urechi.

Cuprins de îndoieli, la poartă-am alergat: 
Era tot el, cu-aceleaşi zdrenţe îmbrăcat,

Cu-acelaşi papagal decolorat de timp
Ca şi-un drapel plouat în tot acest răstimp.

Pusese jos flaşneta şi-nvârtea atent
Un marş foarte frecvent pe vremea-mi de student.

Deşteaptă-te, române!? şi am zâmbit amar. 
O! scumpul meu, o! bietul meu serenadar,

Pe ce tărâmuri, prin ce tainic emisfer 
Ai rătăcit de parc-ai fi căzut din cer?

Cum, n-ai aflat că astăzi toţi s-au deşteptat?! 
Roteşte-ţi ochii şi priveşte ce palat

Şi-a ridicat băcanul ce stătea-n bordei! 
Nu vezi ce plină-i casa de lachei?

La scară nu vezi ce automobil 
Aşteaptă să preumble pe copil?

Curând şi doamna va ieşi-n balcon, 
Urmată de o doică şi-un cocon.

Va asculta pierdută în extaz, 
Cu fruntea rezemată de pervaz,

Şi-ţi va plăti cu-un leu-fără-cusur 
Planeta ce i-a fost de bun augur...!

Se-opreşte brusc din cântec şi, netam-nesam, 
În vreme ce prieteneşte-l dăscăleam.

Mă lasă şi dispare-ncet-încet, 
Nemângâiat şi grav ca umbra din Hamlet.

Din „Albumuri - Album urban”

Vai! Postume, Postume, cum mai trec anii! 
Ce sarbezi şi iute mai trec, şi, sărmanii 
De noi, cât trudim şi ne zbatem în viaţă 
Şi toate sfârşesc tot la malul de gheaţă.

Zadarnic gonim un sezon după altul, 
Că nu ne alină pământul, nici naltul 
Văzduh şi nici marea, şi nu ne e bine 
Decât pe-aşternutul bietei Proserpine.

Dar slavă lui Dis: că vom trece Cocytul, 
Şi Phlegethon, Styxul, şi-om bea din coclitul 
Letheu şi-ajutând lui Sisyph Aeolide, 
Om sta la taifas cu surori Danaide.

Din „Albumuri - Album urban”

Ce ţintirim cuminte, ce răposaţi de treabă! 
Urcăm agale dealul şi nimeni nu ne-ntreabă 
Cine suntem, de unde venim şi ce ne mână 
Să poposim pe plaiul acesta într-o rână. 
Ne aşezăm pe iarba crescută-ntre morminte 
Şi descifrăm pe-o cruce cu două oseminte 
Încrucişat săpate: un an, o zi, un nume -
Unicele vestigii care-i mai ţin de lume. 
Ulcele hârbuite cu resturi de tămâie 
Stau risipite-n iarbă, şi pe la căpătâie, 
O tufă de scoruşe a scăpărat amnarul, 
Cucuta şi pelinul au strâns întreg amarul 
Şi-amurgul ce umbreşte cu pânzele-i declinul 
Preface într-o seră de moaşte ţintirimul.
Dar Mureşul e-n vale cu apa-i cătrănită.
Podarul, soi de Caron, cu luntrea ghiftuita,
Ne-aşteaptă să ne treacă pe cellalt ţărm, cu bacul,
Şi ni-i aşa de bine, că-aici ne-am face vacul,
Şi-n ostrovul de tihnă ne-am veşnici hodina,
De n-ar grăbi podarul şi n-ar scădea lumina.

Micoşlaca, 1921
Din „Albumuri – Album transilvan” 

Texte culese din Perpessicius, „Opere”, Vol. 1, Editura pentru Literatură, 
Bucureşti, 1966