Alexandru Philippide - Peste câte mii de ani

Peste câte mii de ani natura 
Va scoate iarăşi din neant 
Alcătuirea de celule 
În care sufletu-mi visează 
Asemeni unui împărat captiv?

O, frate, tu mai mult decât un frate,
Replica mea-n eternitate!
Nu te cunosc şi nu mă vei cunoaşte.
Vorbele mele scrise-acuma
Vor fi de multă vreme spulberate
În ziua când tu te vei naşte,
Şi limba chiar în care sunt rostite
Va fi pierit atunci şi doar un singur
Crâmpei de manuscript într-un muzeu
Va chinui pe erudiţii vremii,
Şi îngropat în el pe veşnicie
Dormi-va fără nume gândul meu.

Mă-ndeamnă totuşi către tine
O neclintită năzuinţă
Şi scriu acest poem zadarnic
Mânat de strania credinţă
Că gândurile noastre înrudite
Se vor pricepe peste vremi şi oameni,
În limba fără ţară a visului rostite.

Să ştiu că-ntr-adevăr vei exista, 
O, n-aş mai fi atunci atât de singur
- Singur chiar lângă vechi prieteni,
Singur chiar lângă dragostea mea
- Dragostea mea cu care stau alături
Aşa cum amândoi ne-am reflecta
În aceeaşi oglindă,
Fără să ne privim unul pe altul în ea...
Dar pentru ce să te mai caut oare, 
Vis fără chip al învierii mele, 
Prin neştiute vremuri viitoare?

Tu poate de pe-acum alergi prin lume, 
Duh care n-ai nici patrie, nici nume, 
Şi poate nevăzuta ta aripă 
Mi-atinge sufletu-n această clipă...

Amăgitoare nălucire
A unui dor amar de nemurire
Ademeneşte biata omenire.

Dorinţa noastră de neîntrupare 
Ne chinuieşte în zadar. 
Să ne mândrim că fiecare 
Din noi e-un unic exemplar, 
Fără putinţă de reeditare!

Din volumul „Visuri în vuietul vremii”, 1939