Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Peter Huchel

(... - ...)

Întoarcerea acasă
Șosele, șosele
Ultima călătorie
O noapte de toamnă
În patrie
Lumină de octombrie
Elegie


         

Întoarcerea acasă

Sub cocârjita secere a lunii
M-am întors acasă și-am văzut satul,
Pustiile clădiri și guzgani.

Aplecată pese cenușă, ardea inima mea:

Oare va trebui, ca umbrele porții,
Între ziduri căzute-n ruină, să-mi jelesc morții?
Să desfac păstaia neagră ce s-a pierdut
Să cosesc ovăzul sfărâmicios, gălbejit,
Pe care l-a ros o ploaie de fier?
Putredă tulpină pe putred pământ - 
Nimeni n-a ales recolta din ceață.
Urzici, cucută, brusturi se înmulțesc în vânt,
Nalba de pietrele de pe drum se agață.
Peste tot mă pândește-o spaimă-nvechită,
Din ușile sparte, din fiecare geam.
Să ascut oare coasa cea ruginită,
Să ar și să grap fără vită în ham?

Spre dimineață însă,
Cu zorii reci din slavă,
Când bruma încă înghețată
Izvoarele luminii,
A apărut o femeie din pădurea slavă.
Căutându-și vita sfrijită
Ce se pierduse-n desiș,
Venea pe poteca uscată.
A văzut oare rândunica și holdele?
A izbit în plug, în rugina roșcată.

Era muma dimineții,
Sub cerul bătrân,
Muma popoarelor
Pe ceață și vânt, în pașnică trecere.
Arând ogorul pietros,
Mână ogorul pietros,
Mână boul bălțat, cu coarnele
În formă de secere.

În românește de Ștefan Augustin Doinaș
La inceputul paginii

         

Șosele, șosele

Amurg strangulat
Al unei vremi ce se surpă!
Șosele, șosele.
Răspântii ale refugiului.
Ogaș de căruțe peste ogorul
Care cu ochii
Cailor omorâți
A văzut cerul în flăcări.

Nopți cu plămâni plini de fum,
Cu aspre răsuflări de fugari,
Când împușcături
Sfârtecau amurgul.
Prin fața porții dărâmate
Au trecut fără zgomot cenușă și vânt,
Un foc, 
Care mesteca ursuz întunericul.

Morți,
Azvârliți peste șine,
Cu strigătul înfundat
Ca o piatră în cerul gurii.
O neagră,
Zumzăitoare pânză de muște
Le închidea rănile -
În timp ce în soarele limpede
Bubuitul morții trecea mai departe.

În românește de Ștefan Augustin Doinaș
La inceputul paginii

         

Ultima călătorie

Tata-mbrăcat ca vânător
În jos spre lac o lua,
Cu rouă rece-n albu-i păr,
Cu aspre mâini de nea.

Prin cimitir și prin desiș
Pornea spre stuful crud.
Pești clari săreau în păpuriș,
Năvodul zăcea ud.

Năvodul era greu. Avan
Îl împingea c-un par.
Noaptea da luntrea cu catran
Pe lacul de cleștar.

Sub chilă – apa în suspin.
El împingea încet.
Cădeau dungi pale din senin
În stuful violet.

Vârșa lucea sub par. Sonor,
O știucă, dedesubt,
Zvâcnea. N-a fost de loc ușor,
Plasa-ntr-un ciot s-a rupt.

Cu capul ud în brațe stând,
Rănit în palme-afund,
El vedea visele trecând,
Moarte, ca pești pe prund.

Privind la tot ce dispărea
În apă, fără chip,
Văzut-a visul viața sa
În stufuri și nisip.

Alge veneau vorbind ciudat.
El a șoptit în vânt.
Ecou, de nimeni ascultat,
Tot spune-acest cuvânt.

Pândesc în tufe șoapta lui.
Stă mortul sus pe pod.
În cană-mi sare-un lin gălbui,
Prin stuf trag de năvod.

În românește de Ștefan Augustin Doinaș
La inceputul paginii

         

O noapte de toamnă

Unde ești, zi care-atunci ai apus?
Colină-n septembrie, iată-mă sus
În vântul stârnitce făcea frunza să cadă,
Dar scufundat în liniștea din copaci și din nori -
Omagii ale nopții de toamnă, cocori
Treceau peste copilul-iscoadă.
O, ceas depărtat, un cântec de laudă ție!
Cu gât alungit marile păsări zburau prin tărie.
Copilul le striga, de jos, un cuvânt.
Ele țivleau strident și piereau duse de vânt.
În tufe și crengi fâlfâia părul tău desfăcut,
Mumă timpurie, care pe toate le-ai născut,
Mlaștini și fluvii, prăpăstii și astre.
Te-am văzut vânturând
Prin ciurul zării albastre
Colbul incandescent, meteorii.
Pipăind pământul cu toți porii,
Am auzit scaieți și pietre cântând.
Colina plutea. Și țâșnea câteodată
Pe cer în jos o aprinsă săgeată.
Nimerea noaptea. Dar ea la oblâncuri
Cu beznă grăbită rana-și închidea
Și peste plopii legănați neatinsă stătea.
Focuri și izvoare vâjâiau în adâncuri.

În românește de Ștefan Augustin Doinaș
La inceputul paginii

         

În patrie

Vreme cu coasa ruginită,
Cam târziu ai pornit
În sus, pe poteca bătută de mine cândva,
Cenușiu în ceata fugarilor.
Peste noi – cerul ca o apă subțire.
O piatră albă s-a înecat.
Era luna? Sau ochiul pustiului?

În tufele de pe morminte se jelea înserarea.
Își înfășura gluga
Țesută grosolan din iarbă și ceață,
Pe coifuri și oase,
Zorile cu crustă de gheață
Azvârleau cioburi sclipitoare în păpuriș.
Tăcut, pescarul împingea
Barca pe râu, trecându-ne dincolo.
Se tânguia vocea-nghețată a apei
Pe care atâția morți au plutit în jos.

Dar pe ea, cine-a îngropat-o-n lutu-nghețat,
În cenușă și mâl,
Bătrâna urmă de picior a necazului?
În aria războiului strălucesc ogoare.
Peste tot viața s-a trezit,
Omul a siluit pustia pietroasă
Ocrotind cu gard viu apărător de vânt
Spicul, țărâna afânată.
Și grâne caută cu sugătorul rădăcini
Pământul greu, semănătorile-mping în sus,
Stăpâne pe locul unde era zmârcul stătut.

Pufos, ciulinul alb vestește vara.
Femeile nălbesc cânepa.
Și pe lângă podul aruncat în aer,
Pe coastă în sus,
Câinele mână oile spre saivanul încăpător.
Frumoasă e patria,
Când peste discul de aramă verde
Al iazului țipă cocorul
Și aurul se-ngrămădește
Pe bolta albastră de octombrie;
Când grâne și lapte dorm în cămări,
Fierăria funinginită a lumii
Începe să-și ațâțe focul.
Din nicovala nopții,
Câzând pe umbre de lilieci,
Țâșnesc scânteile.
Oare nu-ntotdeauna noaptea,
Noaptea bântuită de tunete,
A făurit fierul
Incandescent al zorilor?

Încă întârzie pe cărare
Doi plopi
Înălțându-se spre lumină
Ca antene ale pământului.
Ei simt adierea păpurișului
Și răsuflarea aspră a bărbatului
Care, jos, pe coastă, întoarce plugul,
Răstoarnă brazda.
Și inima mea ară,
Aruncându-și sămânța-n cuvânt.

În românește de Ștefan Augustin Doinaș
La inceputul paginii

         

Lumină de octombrie

Octombrie, și para din urmă, ca de miere,
E gata să-și dea drumul, grea de must;
Țânțaru-n ultimele-i zile de plăcere
Bea cea din urmă rază, ca sângele la gust,
Ce suge-ncet verdeața de-arțar de pe poteci,
Încât copacul pare că de păienjeni moare,
Cu frunzele-i dințate ca niște lilieci,
Blând amețite-n vânt de soare.

De aer, orice moarte e dulce peste fire,
De suflul gladiolelor de-un roșu viu,
Până în somnul rândunicilor, subțire,
Se strecură tristețea luminii-ntr-un târziu,
Până în somnul șoarecilor de câmp sătui
Ultima nucă pocnetul și-l duce
Când, brună, din mantaua-i cu smalț negru-verzui
Sare-n lumină ca o piatră dulce.

Octombrie, și coșul cu fructe pe ales
Purtat de slujnica grăbită,
Grădina tulburată de propriul ei cules
S-a așezat în frunza obosită.
Și tot ce încă-n fir de păianjen se-nfioară
Întoarcă-se-n lumină bucuros,
În raza care-aruncă din ram ultima pară,
Al toamnei dulce sâmbure, pe jos.

În românește de Ștefan Augustin Doinaș
La inceputul paginii

         

Elegie

E ceasul tău,
Omule din Chios.
Se apropie peste stânci
Și-ți aprinde focul în inimă.
Briza de seară cosește
Umbrele pinilor.
Ochiul tău este orb.
Dar în țipătul pescărușului
Tu vezi marea lucind metalic,
Marea cu piele-ntunecată de delfin,
Aspra bătaie de vâsle a vântului
Aproape de țărm.

Pe cărare în jos,
Unde-ntre ciulini
Flutură părul de capră,
Se aude țitera cu șapte corzi
În țârâitul sârmelor de telegraf.
Încoronat de țigle văruite
Așteaptă un zid.
Vasul de lut s-a spart,
Acela-n care, pecetluit,
Se afla zapisul vieții.

Spumă cât stânca de naltă,
Vuiet de valuri ce ling stâncile,
Marea cu piele de tigru de apă.
La capul unui nor
Și-n subțirimea bolții plutitoare,
Albă de sarea
Undelor dispărute
Corabia de flăcări a lunii:
Luminează călătoria spre Chios,
Unde tinerii așteaptă pe țărm
Cu năvoadele goale
Și cu păduchi în păr.

În românește de Ștefan Augustin Doinaș
La inceputul paginii