Petöfi Sandor

Nu piere sufletul, fireste,
Dar nici nu trece-n alta lume... 
Aicea, printre noi, ramane,
Pe huma sta si pribegeste,
In alte vremi, mi-aduc aminte,
In Roma fost-am Cassius,
Si Wilhelm Tell la elvetieni,
Si-n Franta, Camille Desmoulins...
Poate si-aici voi fi ceva.

1846 (dupa 20 noiembrie)

De esti barbat, barbat fii,
Nu o paiata doar,
De soarta azvarlita
Ici-colo, iar si iar.
Potaie-i soarta, latra-n drum;
Intotdeauna, ea
Pe fuga-i pusa de-ndraznesti...
De-aceea nu te da!

De esti barbat, barbat fii,
Dar fara s-o fi spus,
Nu-i nici un Demostene
Ca fapta mai presus.
Cladeste, sau furtuna fii,
Si-apoi, nici un cuvant,
La fel furtunii, dupa ce
Muncit-a suierand.

De esti barbat, barbat fii,
Sa crezi, sa nazuiesti,
Si spune-o, chiar de-ndata
Cu sangele-ti platesti.
Sa-ti lepezi viata, mai curand,
Dacat al vietii crez;
Si duca-se si viata chiar,
De cinstea ti-o pastrezi.

De esti barbat, barbat fii,
Chiar de comori ti-ar da,
Nu scoate la vanzare
Neatarnarea ta.
Pe cel ce-si vinde cinstea
Alunga-l maniat.
Cuvantul tau sa fie:
"Sarac, dar neatarnat!"

De esti barbat, barbat fii,
Viteaz, si-atunci nicicand
Nu-i om si nu e soarta
Sa te doboare-n vant.
Sa fii gorun, ce piere
De vifor secerat,
Dar isi pastreaza sira
Spinarii, nenclinat!

(1847, ianuarie)

Cand nu iubeste, inima-i un sloi;
Si cand iubeste, e-o vapaie vie.
Acesta-i raul. Dar din doua rele
Care-i mai bun?... doar Cerul stie!

(1847, ianuaire)

Cum te-njosesc, o, sfanta poezie,
Toti nataraii, si-n ce chip iti calca
Intreaga demnitate in picioare
Tocmai cand vor sa te slaveasca. Toti
Acesti neunsi pontifi ai tai
Proclama-n gura mare ca ai fi
O boiereasca sala stralucita,
In care cuviincios nu poti sa intri
Decat in sclipitori pantofi de lac.
Taceti, voi, minciuna-i pe de-a-ntregul.
Nu-i casa de palavre poezia
Pentru inzorzonatii guralivi,
Alesii pe-o spranceana din saloane:
Mai mult e poezia! E-o cladire
Deschisa orisicui vrea sa se roage,
Cu un cuvant : un templu –n care-i slobod
Sa intri in opinci, si chiar descult.

(1847 august)

Incepi sa seci, manie,
De cataracte plina,
Salbatic rau de munte,
Ce te-aruncai cu vuiet
In negrele prapastii
Zvarlind spre ceruri spuma!...
Sa pieri vrei pe de-a pururi
Din inima-mi, manie?
O pasare de curte
S-ajungi din cruntul vultur 
Ce-si infingea pe vremuri
Puternicele-i gheare-n
Spinarea vijeliei
Turbate, calarind-o
Triumfator si mandru?
Inflacaratul tanar
Sortit e sa ajunga
Un trandav si nemernic 
Burghez cu umeri garbovi
Ce tremura din scufa?
S-ajunga astfel, oare,
Nestapanitu-acela
Ce – nemilos cu sine – 
Era in lumea toata
Vestit sub denumirea:
Petofi maniosul!
Ce teama fara noima,
Ce-ngrijorare vana!
Nu poate sa ma lase
Pornirea mea curata,
Mania tinereasca;
Din inima-mi, cascada
Salbaticelor ape
De munte n-a secat
Si nici nu o sa sece.
Si-a potolit doar mersul
Acum cand drumu-i trece
Printre campii intinse,
Pe sesurile goale,
Pe unde nu se vede
Nici muntele, nici valea.
Dar dincolo-i stancoasa
Prapastie viitoare,
Cu negrele-i adancuri...
Cand va ajunge-acolo
Raul maniei mele
Cu apele-i crescute, - 
Se va surpa, o, Patrie,
Pe-ai tai dusmani, la fel
Cum se pravale-n noaptea
Prapastiei nesfarsite
Turbata, Niagara!