Cînd ai zvîrlit odgonul către dorinți tihnite,
Ce rătăcesc pe valuri, ca umbre de plăceri,
Marea privind, ai fața întoarsă către ieri,
Și orașul în cenușă iar prinde să palpite.
Treci pe sub vechi arcade de aventuri uitate,
Te-ncrucișezi cu vii, delirul tău e stins;
Cu vii deopotrivă și morții, pari învins,
Trudiți să-ntindeți zilnic doar pînzele visate.
Fîntînii nu-i mai afli, ca-n vremuri, strălucirea,
Nici sîngerarea gurii care e copt sărutul,
Nici cîntul despre tine ce l-a-ngropat trecutul.
Precum un prunc ce-n van îl întoarce nălucirea.
Ce degete febrile șterg caldele imagini?
O iei pe altă cale, e strada fără soare,
Ți-e altul gîndul, inima fără somn tresare,
Schimbi casa, însă chipul ți-e altul între pagini...
Atunci te poartă vîntul și umflă alte vele,
Și viața-i orizontul de gesturi inumane;
Neisprăvit lași visul ce mîinile-ți, orcane,
În seară îl sfîșie la focul altor stele.
|
