Dan Botta - Prăpastia din marginea mării

Ea era numai iubire,
Iubire şi dor era ea,
Şi sufletul nostru-n uimire
Iubindu-se, cât se iubea!

Halucinaţi, ochii ei
Iiubire şi dor implorau,
Halucinaţi ochii mei
Iubire-n iubire erau.

Şi-atât era ea pentru mine
Eu însumi, încât mă pierdeam,
Şi uitându-mă însumi pe mine,
Însăşi pe ea o uitam.

Dar într-o zi o părere,
O părere-albastră trecu,
Şi de patima unei himere
Sufletul meu o pierdu.

Iar ea privind stelele caste
Ce ard nemilos depărtării,
Se aruncă-ntr-o prăpaste –
În prăpastea din marginea mării.

Aripile-i nu s-au deschis
Şi-un ţipăt a scos când s-a frânt…
Dar aripile – aşa i-a fost scris –
Nu s-au zdrobit de pământ.

Şi de-atunci ochii mei s-adaste,
Pândind în lumina-nserării,
Trupul ei dus pe prăpaste –
Pe prăpastea din marginea mării.

Când apele-n stânci se izbesc,
Pe aburii lor o aripă,
O aripă şi alta albesc...
Şi trupul ei drag se-nfiripă.

Un ţipăt prelung, răguşit
Răsună. E dulcele-i cânt,
Şi un alcyon a ieşit
De durere cu pieptul în vânt,

Şi halucinaţi ochii ei
Se aprind şi ard vii pe prăpaste
În halucinaţi ochii mei
Ca-n iubirea iubirilor noastre.

Şi aşa tot privesc şi ascult
Până-n zori, şi din zori până-n seară,
Sufletul ei în tumult
Ce apune, răsare, şi iară.

Căci n-am nici dureri, nici nevoi,
Ci doar ochi ca s-o sorb din privire,
Şi-n ce ne priveşte pe noi
Suntem una şi numai iubire.

Ades sub hieratica lună
Ne prindem de mâini şi pornim
Să vântuim împreună
Cu àripi de trist serafim.

Şi să nu credeţi cumva
Că sunt mort sau am fost dat pierzării,
Când m-am aruncat după ea
În prăpastea din marginea mării.

Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu