Întotdeauna se reazimă noaptea albă de colină,
Unde plopul se înalță în sunete argintii,
Unde-s pietre și stele.
Deasupra torentului puntea se boltește somnoroasă,
Băiatul privește cu ochi de cristal,
Se trezește înfloritul vânt, cântec de pasăre asemenea morții,
Iar pașii înverzesc în pădure, ușor.
E amintirea copacului și-a animalului. Domoale trepte de mușchi;
Și luna
Căzând cu sclipăt în apele triste.
Acela se reîntoarce și pribegește de-a lungul malului înverzit,
Îl leagănă gondola neagră prin orașul în ruine.
|
