Antonio Machado - Prolog

XVI

O, după-amiezi scăldate în lumină!
Vrăjit e parcă aerul
şi barza albă
adoarme zburând,
iar rândunicile cu aripi ascuţite
se întretaie peste vântul de aur
şi se îndepărtează în pacea zilei,
zburând visătoare.

Se-ntoarce unda doar, ca o săgeată,
prin aerul cu multă umbră,
să-şi caute cuibul negru sub acoperiş.
Şi barza albă,
tăcută şi bizară,
atât de-absurdă şi de familiară,
ca un cârlig, pe clopotniţă.

XIX

Dezbrăcat e pământul de roade
şi sufletul urlă sub zarea veştedă,
ca un lup flămând. Ce cauţi,
poete, în amurg?

Amar e pasul, căci e greu
drumul prin inimă. Vântu-i de gheaţă
şi vine noaptea şi amărăciunea
departării... Pe drumul alb,

înţepeniţi şi negri, câţiva arbori;
în munţii îndepărtaţi,
aur şi sânge... Soarele-i mort. Pe cine cauţi,
poete, în amurg?

În româneşte de Darie Novăceanu