Rainer Maria Rilke

Din nou dă mireasmă pădurea.
Ciocârliile, cu zborul lor, înalţă cerul
ce ne-a zăcut greu pe umeri;
i-adevărat, se mai zărea printre crengi ziua, ziua neplină -
dar, după lungile după-amieze ploioase,
vin ceasurile proaspete
însorite cu aur,
de care fugind, pe frontoane de case, departe,
toate ferestrele
rănite, bat din aripe cu teamă.

În urmă: tăcere. Chiar şi ploaia păşeşte mai lin
peste lucirea, ce linştit se-ntunecă, a pietrelor.
Toate zgomotele amuţesc deplin
tupilate-n lumină de mugur pe ramuri.

Bătut-a ceasul, Domne. Vara-a fost lungă, lungă.
Aşterne-ţi umbra peste cadranele solare
şi pe ogoare vântul dezleagă-l şi-l alungă.

Să fie pline porunceşte celor din urmă roade;
mai dăruieşte-le din Sud o zi sau două,
îndeamnă-le să se-mplinească şi înrouă
dulceaţa de pe urmă în vinul greu din cade.

Cine acum nu are casă, nu-şi mai face.
Cine acum e singur, va rămânea-ndelung.
O să vegheze, va ceti, scrisori va scrie lungi 
şi pe alei va rătăci acolo şi încoace
pierdut, când frunzele se-ndungă şi cad foşning prelung.

Aş vrea cuiva să-i cânt-încânt,
cuiva să-i fiu lumină lângă somn.
Aş vrea lin să te legăn şi să-ţi cânt,
să te petrec din somnu-ţi şi în somn.
Aş vrea în casă singurul să fiu
răcoarea nopţii s-o îndure.
Şi-aş vrea s-ascult năuntru şi-n afară
în tine,-n lumea largă, în pădure.
Se cheamă ornicele lung bătând
şi timpul îl străvezi până la fund.
După-un străin, pe drumuri încă stând,
străin la fel, un câine latră-afund.
În urmă,-adânc, tăcere. Mi-am aplecat 
grei ochii peste tine, surâzând.
Ei te curpind domol şi fulgerat se-abat
vreun lucru de tresare în beznă când şi când.

		*
	       * *

Casa din marginea acestui sat mărunt
e tot aşa de singură ca ultima din lume.

Drumul, care-n acest cătun doar drum e,
se duce mai departe, încet, în noapte-afund.

Satul mărunt e doar o trecere legând
neştiutor, stingher, lungi două depărtări,
de-a lungul unor case un drum în loc de-o punte.

Şi cei ce pleacă din cătun se duc în zări de zări,
şi mulţi pier poate astfel, drum după drum bătând.

Cum să-mi împiedec sufletul 
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-aş aduna
lângă ceva pierdut în întunerec,
într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i?

(Jardin des Plantes, Paris)

Ochiul, de-a gratiilorperindare
sfârşit, nimic nu mai reţine-anume.
Căci mii de gratii sunt i se năzare
şi după mii de gratii nici o lume.

Lunecul-mers cu pas vânjos mlădiu, 
rotinduse-n-tr-un cerc mărunt, tenace,
pare-al puterii dans în jur de-un miez
unde, năucă,-o mare vrere zace.

Doar al pupilei văl, câteodată,
tăcut se dă de-o parte şi pătrunde,
prin liniştea din membre încordată,
în inimă un chip şi se ascunde.

(Jardin du Luxembourg)

C-un coperiş, şi umbra-i, se roteşte
un scurt răstimp pestriţul efectiv
de cai, şi-s toţi din ţara ce naiv
nainte de-a muri mult se codeşte.

Ci unii-s prinşi de trăsurici, poprea,
ei totuşi dârz privesc şi barbăteşte;
un leu roşcat şi rău îi însoţeşte
şi când şi când un elefant de nea.

Chiar şi un cerb i-acolo ca-n pădure,
doar c-are şa şi-o fată-albastră, mică
l-încalecă suavă, fără frică.

Pe leu, un băieţaş, o pată albă,
se ţine strâns c-o mânuşiţă caldă,
şi-arată leul dinţii, limb rea.

Şi când şi când un elefant de nea.

Pe cai trec dinainte luminoase
copile, peste-arcarea lor zvâcnind
de ei desprinse-aroape; în toi de-avânt
privesc spre-altundeva, stingher atrase.

Şi când şi când un elefant de nea.

Şi totul trece, trece spre sfârşit,
se-nvârte-n cerc şi n-are timp deloc.
Un roş, un verde,-un cenuşiu zvârlit,
un mic profil ţâşneşte la noroc.
Şi câteodată,-un zâmbet se năzare
prea fericit, te-orbeşte şi dispare
în acest orb şi fără preget joc. 

Nu i-am ştiut capul nemaivăzut
în care-al ochilor rotund se pârguia. Dar,
candelabru, torsul îi mai arde clar,
unde privirea-i, doar suptă-n început,

se-aţine strălucind. Alftel, cum ar putea
pieptul să te orbească, şi-n răsucirea
lină-a şoldului n-ar luneca plutirea
unui surâs spre centrul sămânţa ce-o purta.

Altfel, piatra, desfigurată, ciuntă,
sub transparenţa umerilor frântă,
nu ar luci ca blana sălbăticiunei
si n-ar iradia din suprafaţa
întreagă, ca o stea. Căci orice loc al ei
te vede. Trebuie să-ţi shimbi viaţa.

(Capri, Piccola Marina)

Vaier străvechi al mării,
al mării vânt în noapte:
nimănui vuind;
cel ce veghează
trebuie să vadă
cum nu-i eşti
gând pe gând:
străveche tângă-a mării
hăuind
doar pentru stânci străvechi,
cuprins nemărginit
din depărtări smulgând...

O, cum te simte: strună,
smochinul fremătând
sus, în lin de lună.

Unde să-i afli hotar
acestui lăuntru de har?
Pe ce chin
s-aşază asemenea alin?
Ceruri, câte se-nşir,
în mările interioare
ale acestor involţi trandafiri,
ale acestor netemători,
ce pierduţi în destinderea lor
zac, ca şi cum nicicând 
vreo mână nu i-ar putea scutura
tremurând.
Abia de se pot reţine;
mulţi s-au dăruit,
răsplin s-au umplut,
şi-acum îşi revarsă
spaţiul lăuntric, umbrit,
în salba de zile lumină
ce-ntr-una mai pline,
mai pline se-mbină,
până ce vara întreagă devine
o încăpere într-un vis.

În româneşte de Dan Constantinescu

Poezii culese din “Poezia germană modernă - de la Stefan George la Enzensberger”, Editura Pentru Literatură, 1967