Robert Burns

„Stai, hoaţo! – zise, vajnic, Firea,
Când moartea ne-a furat primarul – 
Că-şi pierde hazul omenirea,
Prostiei, dacă-i iei tiparul!”

		Unui fante rural 

O, soţii din Mauchline, e cinstit
C-aţi plâns pe răposatul,
Că-n lipsa voastră n-au simţit
	Nevestele, gol patul.

Iar voi, şcolari mai prizăriţi,
În ţintirim, vreodată,
Prin iarbă când vă zbenguiţi,
	Feriţi pe-al vostru tată!

E-un nume aici, nimic nu-ţi spune,
Străine; faima trece-n lume!
Dar focul lui nestins trăieşte,
Nici frigul Morţii nu-l răceşte.

Blestem pe capul tău, piţulă ştearsă,
Că m-ai lăsat mereu cu buza arsă:
De ce-mi fu drag, m-ai despărţit cu ură
Şi-mi iei, la chef, ulcica de la gură.
Mereu l-ai ocolit pe cel trudit,
Şi-n grea pustie tot l-ai povârnit.
Pe chipul tău mă uit cum se hlizeşte
La cel sărman, acel ce-l asupreşte;
În pumn aş vrea să-l strâng, cu tine-o dată,
Să scap de chinuri sărăcimea toată:
Că, de sărac ce sunt, mă surghiunesc
Departe de pământul ce iubesc.

Cu pumnul strâns pe-un mototol
De coduri şi ţidule,
Se zbuciuma, dând rotogol
A ochilor globule.
Şi declama, şi mă-nţelegi,
Îşi cântărea arginţii,
Cu câte-un lung citat din legi
Umplându-şi golul minţii.

Apoi, decanul, mai cu moţ,
Făcu un gest de rege
Şi, fulgerându-ne pe toţi
Cită o altă lege.

Ca un puhoi cu mari clăbuci
Urla stimatul domn.
Iar Curtea s-a trezit atunci,
Şi-a recăzut în somn.

M-ajung cu puţin, că mă bucur de multe
Şi uit de năpaste mari şi mărunte,
Le scutur din cârcă. Mai iute să-mi treacă
Îi trag o cântare şi-un gât din bărdacă.

Puterea nu-mi scade când griji mă frământă,
Căci omul e vesel şi viaţa e trântă.
Iar când libertatea din taşcă mi-o scot,
Nici regii-mpotrivă-mi nimica nu pot.

Tot anul pe umeri car grijile-n sac:
O noapte cu cântec le vine de hac.
Ce rost are gândul la vechiu-nceput,
Când ţinta e-n faţă şi greu'-i trecut...

De ce să-mi bat capul cu gloaba de soartă?
Ce vine se duce pe apa cea moartă:
Când rele, când bune m-au tot primenit,
La toate le-oi spune: „Hei, bine-ai venit!”

Bine-ai venit! Eu, niciodată
De gura lumii cea spurcată,
N-oi fi, cu dragostea-mi curată
		Un fariseu,
Şi nu roşesc că eu ţi-s tată,
		Copilul meu!

Leită chipul mamei tale,
Mi te dezmierd cu drag şi jale,
Legaţi de-acu' pe-a vieţii cale,
		Ca rubedenii;
Iar popii, ducă-se la vale,
		În focul gheenii!

Îmi zic stricat şi de neam prost,
Şi c-am gustat de dulce-n post,
Şi clevetesc de tot ce-a fost
		Şi nu mă lasă;
Le ştiu povestea pe de rost:
		Dar nici că-mi pasă!

Din fericirea-mi de departe
Purcezi, nu din peceţi şi acte:
De bucurie să ai parte
		Şi zări senine.
Din ce mai am, ai jumătate:
		Tu, numai bine.

Căci, dacă se va-ntoarce zarul
Şi iarăşi m-o-ncolţi amarul,
Îi voi gusta doar eu paharul,
		C-aşa e jocul!
Pe tine, să te cruţe harul,
		Ţi-a' fi norocul.

Şi nu-ţi doresc vreo bogăţie,
Decât, la duh, să-mi semeni mie
Şi-n rest, cu mama, de nurlie,
		Şi de cuminte;
Dar pildă la păcat, nu-ţi fie
		Al tău părinte!

Arde-te-ar focu', că mă-mpungi,
Mă sfredeleşti cu ţepii-ţi lungi
Pe sub gingii şi ma străpungi
		Cu colţi de pilă,
Ca joagărul!... De tot mă frângi
		Şi nu ţi-e milă!

Când frigurile te-nfierbântă
Ori junghiu-n coaste ţi se-mplântă,
Mai vin vecinii şi-ţi descântă
		Din fundul ploştii;
Dar o măsea când te frământă,
		Rât toţi ca proştii!

Îmi ies din minţi şi păru-mi smulg,
Sparg scaune şi bale-mi curg,
Iar pe la vetre, mai cu sârg,
		Mă râde satul;
Să-i gâdile, la el în târg,
		Cu grapa, dracul!

Eu n-am dus lipsă de nevoi:
Recolte proaste, focuri, ploi,
Ruşini şi nedreptăţi puhoi,
		Ca vai de mine.
Pe mulţi pungaşi şi pe ciocoi
		I-am pus eu bine.

Dar dintr-al relelor răsad,
Din câte mă vor duce-n iad,
Şi din năpaste câte cad
		Pe viaţa mea,
Niciuna nu va-ntrece-n grad
		Măseaua rea.

O, duh al vrajbei, duh abraş,
Ce prin coclauri caţi sălaş,
Te-oi omeni c-un aldămaş
		Vrednic de-un prinţ,
Dacă pe-ai patriei vrăjmaşi
		I-atingi la dinţi.

John Anderson, măi fârtate,
Când te-am cunoscut, al'dată,
Aveai părul corb pe spate,
Şi sprânceana-ngemănată.
Frăţioare John, băiete,
Ţi s-au dus şi ani, şi plete;
Ţi-e sprânceana colilie,
Dar tot ţii la bucurie,
Cu chelie, măi băiete.
Altădată, John fârtate,
Luam poteca-n sus, pe lună,
Eh, ce zile minunate
Petrecut-am împreună!
Şi-acum, John, avea-vom parte,
Pe potecă, tot de mână,
Către ţintirim fârtate,
John, să mergem împreună.