Nicolae Nicolau - Rondel

- „Copile, copile, tărâmul din care
te-nalţi peste gropniţa lumilor, plină,
ştii tu, luminate, cu aripi de tină
ce sboruri putea-vor cândva să-l măsoare?”

	Dar grabnic în norii de-opal s-a ascuns
	râzând, Răsăritul, şi nu mi-a răspuns...

- „Tu soră, cu faţa ca fragedă pâine
răspunde-mi: ce mâini nevăzute-or să-mi pună
o azimă-n suflet curată şi bună
s-o am la popasuri, pe Drumul de mâine?”

	Dar caldă, Amiaza, spre câmpuri s-a tras
	cântând, mai departe, cu flăcări în glas.

- „O, frate ci pleoape molatice, grele
ascunse sub văluri de umbră şi taine,
ci spune-mi: găsi-voi râvnitele haine
cerute la Curtea cu îngeri şi stele?”

	Dar vânăt Amurgul, cu ochii streini
	tăcând, ca un giulgiu căzu pe grădini.

- „Sau poate, tu, mamă, cu vrăjile tale
turna-vei asupră-mi lumină şi pace,
căci viaţa, vezi mamă, în ţăndări mă face
şi-n inimă-mi lasă cămările goale.”

	Dar Noaptea, dar Noaptea, cu plânset nespus
	un deget de ceară pe buze mi-a pus...

Aiud, 1958

Din anologia Aceşti mari poeşi mici, culeasă de Mihai Rădulescu după Poeţi după gratii