Mă-ntrebi a cui poruncă-anume
Limba smintitului aprinde?
Să dăm cu-al vorbei zar
Precum grădina mea
Cu mirt și chihlimbar
Abia, abia, abia.
Să trăncănim, de vrei,
Cu ce ceremonie
Sunt frunzele de tei
Stropite cu lămâie.
Acele lunii, cine
Le lăcrimă-n vergele,
Printre ecluze pline
De geam cu jaluzele?
Și flori îmi presără
Pe preșul de la ușă?
Scorușul scutură:
Cursivă jucăușă?
Ai să mă-ntrebi: dar cine
Dă lunilor lungime?
Și cui mărunt nu-i pare
Nimicul și îl doare?
Și cine-n arțar, prostul,
A pus atâta fast,
Și nu-și părăsi postul
De la Ecleziast?
Și buzelor de dalii
Ai să mă-ntrebi – din humă -
Cine le suflă: „Gata,
Căzu și-ntâia brumă!”
Iar frunzele răchitei
Pe-alei, pe la spitale,
Le vântură pe dale?
Zici: cine poruncește?
Păi, zeii cu firi crunte,
Puternici peste fleacuri,
Stăpâni peste-amănunte.
Ghicită-i bezna morții?
Nu știu, dar viața, doamnă,
I-atât de-amănunțită,
Ca liniștea de toamnă.
Din „Sora mea – viața” (1917, vara)
Traducere de Marin Sorescu
|
