Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Ștefan Petică

(1877 - 1904; biografie)

I
II - O ceată–ntunecată s-a oprit
II - Și flautul magic vorbi;
IX - Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare
VII
XI
XII
IX - Ah, palidele umbre pe albele perdele
XV
La poalele crângului - Poem în proză
Cântec uitat - Poem în proză
Nopțile de legende - Poem în proză


         

I

Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă 
Ce plânge răslețită pe strunele-nvechite,
Și-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcușurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-așteaptă semne, și strunele vibrară,
Ah, strunele, ce tremur de viață le cuprinse!

Și degetele fine, în umbră sclipitoare
Păreau ca niște clape de fildeș, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Și triste și stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

(“Când vioarele tăcură”)
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii

         

II - O ceată–ntunecată s-a oprit

O ceată–ntunecată s-a oprit
Tăcută și răsleață la răscruce;
Atât de grea îi cade-n asfințit
Tortura de-a nu ști-ncotro s-apuce.

Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat
Cu cântece și joc în loc de pâine
Și beată de plăcere a uitat
De grija zilei groaznice de mâine.

Dar seara se coboară răcoroasă
Și-amurgul sărbătoarei e amar
Ca drojdia cea neagră ce o lasă
Năspritul must pe fundul de pahar.

Cu trândavi ochi privește spre apus
Mirată că nu poate să-l priceapă;
O rugă pare c-ar avea de spus
Dar nu știe măcar nici cum să-nceapă

Ci stă îngrămădită ca o turmă
Și tremură de taina ce-o-nfioară
Cu moartea zilei blonde care curmă
Și jocul și cântarea de vioară.

Și tristă de pierduta fericire
Tăcută stă cu fruntea încruntată
Chemând ceva din stinsa strălucire
S-aprindă facle-n noaptea-ntunecată.

(“Serenade demonice”)
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii

         

II - Și flautul magic vorbi;

Și flautul magic vorbi; tremurată
O notă stângace sălta peste clape
Ca vocile stinse în murmur de ape
Și-ncet simfonia căzu întristată.

Plutea o durere ca-n tainele sfinte
Pe sala cea veche și-n flacări aprinse
Murea ziua albă pe stofele-ntinse
Iar flautul magic plângea înainte.

Mănunchiuri albastre de mici viorele
Lăsară parfumuri subtile și clare
În preajmă: o dulce și caldă-ntristare,
Și nota ușoară lovea în perdele.

Ea sta glorioasă ca-n razele sfinte
Și iată! În vraja de note ușoare
Iubeam pe frumoasa etern visătoare;
Iar flautul magic plângea înainte.

(“Când vioarele tăcură”)
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii

         

IX - Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare

Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare
Cu geamăt lung și jalnic de suflet chinuit,
Și umbra fu ca plumbul în turnul urgisit,
Iar corbii s-adunară, strigând în depărtare.

Ha, corbii s-adunară strigând în depărtare,
Căci pradă lor gătirăm din trupul prihănit
Ce sta întins și rece în turnul părăsit:
Și mortul era visul suprem de așteptare.

Și noi omorâtorii stam palizi și tăcuți,
Privind cu ochii turburi în noapte, aiuriți.
Ah, nopțile din suflet ce triste și amare-s!

Simțirăm plini de groază o mână nevăzută
Stând gata ca să scrie în noaptea grea și mută,
Cu slove arzătoare sinistrul: Teckel, Phares.

(“Moarta visurilor”)
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii

         

VII

Păunii verzi plecară în noaptea solitară
Cu strigăte de jale ca nota care trece
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.

Și palidele trupuri de roze s-adunară
Pe marginea-n ruină încet să se aplece
Murind ca niște albe columbe-n noaptea rece.
O, visele, poema de vise-n noaptea clară!

Și noaptea cea muiată în aurul de lună
Părea apoteoza fantastică și vagă
Căzând pe frunți de ceară în taina lor nebună.

Poeme dulci de vise, poeme de petale,
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
Departe trec păunii cu strigăte de jale.

(“Moartea visurilor”)
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu: 
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii

         

XI

Serbare sgomotoasă
Ca-n bâlci. Decor banal;
O boltă luminoasă
Scăldată-n aur pal.

Pe culmea azurie
Chiar soarele de-aramă
Se pare-o jucărie
De proastă melodramă.

Mulțimea îmbătată
De pulbere și soare
Întoarce-nfierbântată
Un danț nebun pe care

Îl farmecă orgia
Din surle, din țimbale,
Din nai și măestria
Din cornuri triumfale;

O muzică ciudată
Ce-nalță orgolioasă
Spre bolta-nflăcărată
Prostia glorioasă.

Mulțimea se aprinde
Și râde, strigă, -njură.
Paiața se desprinde 
Din gloată. O figură

Ciudată: meseria
I-a pus pe buze-un rânjet
Pe care sărăcia
Mereu îl schimbă-n scâncet.

În ochi îi arde para
Durerei care crește.
Ar plânge; dar ocara
Mulțimei ‘l-ngrozește

Ce, crudă, îmbuibată
Vrea glume, joc, plăcere.
Paiața întristată
Privește cu durere.

O lacrimă îi pică
Încet și el tresare
Și mândru își ridică 
Privirea sfidătoare

Spre cer iar a sa minte
Orgoliul străbate;
El trece înainte
Cu brațe încleștate.

Zâmbind din înălțime,
Decât robit durerei,
Să ceară la mulțime
Pomana-nduioșărei.

(“Cântecul toamnei”)
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici” 
La inceputul paginii

         

XII

Apune soarele pe dealuri
În slava purpurei de sânge
Și răsunând adânc din valuri
Doinește-un glas și parc-ar plânge;
De simți o caldă adiere
Trecând pe fruntea ta curată
Ca și o șoaptă care piere
Sub bolta serei înstelată,
Să știi că-i ruga mea senină,
Ca visul nopților de vară,
Ce se înalță-n umbra lină
În ceasul jertfelor de seară.

De vezi plutind pe blonda rază
O umbră albă visătoare
Și crezi că-i îngerul de pază
Cu aripi lungi ocrotitoare,
Să nu te-nșeli, căci visu-mi trece
În zborul său primăvăratec,
Și-i tot așa de alb și rece,
Când se înalță singuratec.
Spre marea boltă luminoasă.
Făcând durerea mai amară
Și amintirea mai duioasă
În ceasul jertfelor de seară.

Și dacă roua clară cade
Frumoșii ochi adânci de-i scaldă.
Când treci sub vechile arcade
În parfumata noapte caldă,
Nu-i roua rozelor în floare
Căzută-n nopțile cu lună,
Nici plânsul dulce de izvoare,
Ci e iubirea mea nebună,
Căci lacrimi mari și tăinuite
Ca roua limpede și rară
Coboară-ncet și liniștite
În ceasul jertfelor de seară.

(“Fecioara în alb”)
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii

         

IX - Ah, palidele umbre pe albele perdele

Ah, palidele umbre pe albele perdele:
Icoane de madone uitate-n mănăstiri,
Parfumuri adormite în file de psaltiri,
Ce trist le port în suflet în nopți adânci și grele!

Acorduri murmurate de negre pianine
Atinse-ncet și dulce de mâini ce-au tresărit,
Sub visul care, palid, o clipă-a răsărit,
Sunt lacrimi neștiute-n tainice suspine.

O mână diafană ce lunecă pe clape
Trezind din somn de veacuri dulci visuri de mormânt
E tot minunea veche mai sus de orice cânt,
Iar ochii par o mare de-adânci și triste ape.

Și lampa ce veghează! Albastra ei lumină
Căzând pe frunți plecate sub caldul vis tăcut
Vestește vechea pace senină din trecut
Ca ruga ce se-nalță în seri de lună plină.

Afară e-ntuneric. Încet mărunta bură
Din cerul greu ca plumbul se cerne amorțiu
Iar noaptea e ca moartea pe sufletul pustiu
Și eu mă duc ‘nainte pierdut în ceața sură.

(“Când vioarele tăcură”)
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii

         

XV

Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă
Pe care lunecară mâni albe de princese,
Și-n faldurile cari pe-albastre culmi se lasă
Scânteie pietre scumpe din stofe vechi și-alese.

Ci mândră de durerea-i în purpura de seară,
Cetatea arde facle pe turlele-nnegrite
Pe cari vechi coroane de slavă seculară
Topeau de aur raze în zile fericite.

Pe surele frontoane a vechilor palate
Un vis de răzvrătire a pus o-nfiorare,
Iar florile-n grădină stând pale și uitate
Se plâng în invocarea lucirilor de soare.

Cântări voievodale sunară-n amurgire
Cu glas de altădată umplând singurătatea,
Și-n notele lor grave de-adâncă tânguire
Colinele ascultară cum moare-ncet cetatea.

Și turlele părură ca brațe desperate
Întinse-n frământare spre cerul azuriu;
Străvechea frumusețe murea pe înserate
Și sufletul cetăței se plânse-ntr-un târziu.

Ah, cântul răzvrătirei în seara somptuoasă
Și turlele-nălțate spre cerul cel senin
Când pacea cade lină din falduri de mătasă
Și limpede ca roua pe albe flori de crin!

(“Când vioarele tăcură”)
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii

         

La poalele crângului - Poem în proză

	Pe iarbă verde, cu capul în mâni, pe gânduri. Visez. Dinaintea mea un cosaș
zbârnâie un cântec monoton și un toporaș galben întinde petalele lui lacome de sărutări
spre mine. E lumină în aer, lumină multă și toate celea sclipesc, desfășoară o bogăție orbitoare
de culori. Soarele trimite raze fierbinți cari-ți amintesc momente de profundă senzualitate... Ridic capul. Un nor cenușiu s-a înfipt în albastrul clasic, adânc al cerului, precum se înfige un
cuget rău într-o inimă nevinovată. Sunt fericit. Senzații dulci mă năvălesc și pare că mă doboară, atât sunt de multe
și atât sunt de intense. Sufeltul meu zboară lin spre Dumnezeu, marele Pan, care pe toate le cuprinde și
pe toate le simte. De pe mugurii plini de sevă se desprind sărutări sub îmbrățișarea caldă a razelor
de soare, și sărutările zboară prin văzduhul clar și trezesc în minte-mi icoane de dragosti
apuse. Iubirea veche, mare, puternică reînvie în sufletul meu pribeag. În noaptea accea,
ah, cât n-am simțit eu în noaptea aceea! Sunt fiorii omorâtor de dulci ai iubirii senzuale – iubirea mea era senzuală – e
remușcarea neagră, dureroasă – iubirea mea fusese criminală – e lupta între ideal și
întrupare – iubirea mea fusese un trist episod din goana după ideal. Și la poalele crângului, sub razele fiebinți ale soarelui primăverii, renasc sărutările
fierbinți și înfiorate din noaptea aceea, senzațiile omorâtor de dulci, privirile lungi și
galeșe ale iubitei. Și visez, visez la poale de crâng. 1900
La inceputul paginii

         

Cântec uitat - Poem în proză

	...Și coardele vorbiră prelung și trist. Eu n-aș fi voit să le ascult, căci știam bine
amara durere care zăcea în glasul lor, dar ele suspinară așa de rugător și notele se
tânguiau așa de sfâșietor, încât am rămas pe loc, ca și când mi-ar fi fost ochii prinși de
ademenirea ucigătoare a unei prăpăstii. Iar coardele vorbiră prelung și trist. O notă stângace sălta tremurând ca o umbră
ce se mișcă fantastică într-o alee umbrită de tei negri în noapte. Noapte de vară! Cărarea se desfăcea albă și prăfuită ca un pod de argint peste pământul adormit.
Copacii stăteau nemișcați ca niște copaci fermecați de poveste veche și luna părea prinsă
pe imensa boltă albastră. Câmpul se întindea ca un strat de flori albe, și în toată această magie strălucită și
ciudată a nopței numai umbrele negre ale teilor își lăsau dulcele lor mister ca un vis duios
peste o serbare veselă. Și coardele spuseră prelung și trist povestea înainte. O notă ușoară sălta zglobie ca
o rază de lună furișată prin frunzișul des al ramurilor. Ramuri întinse peste un drum de
visuri! Drumul se umbrea mai tare, ramurile se întindeau mai mult și visul se făcea mai
nerăbdător. Fruntea se ridică în sus ca o cugetare plină de cutezanță și inima bătea ritmul
viitoarelor fericiri. Portița verde apărea scăldată în raze de lună și n-a fost niciodată
pridvor de biserică mai cu evalvie călcat decât pragul acelei portițe. Și coardele spuseră prelung și trist povestea înainte. O notă suavă se înălța lină ca
o față de madonă melancolică într-un templu curios. Grădina era un templu, și madona
avea ochi mari și visători, iar părul îi cădea peste umeri ca o mantie regală. O, notele triste, o, madona părăsită, o, cântecul uitat! 1900
La inceputul paginii

         

Nopțile de legende - Poem în proză

	Nopți împovărătoare, nopți de vară monotonă și lungă! Ce trist vă port în suflet în
ceas de singuratecă rătăcire, când visul cade spre amurgurile tragice în cari se cufundară
iubirile mele ca un tezaur în mare, un tezaur misterios în marea adâncă! Gândul meu se duce mereu către misterele trecute și în zadar florile fragede de
astăzi îmi surâd; ele par că tremură sub un vânt de doliu și parfumul lor e trist ca un
cântec ce moare în depărtare. Mi-amintesc de serile fabuloase și de pădurile întunecate unde nu mă aștepta
decât straniul glas al cornurilor de vânătoare și visez nopțile fermecate când ironia nu
insulta inima mea castă și când dormeam sub bolta ramurilor lungi unde nu-și lăsareră
tristețea decât duioasele raze de lună. Nopți împovărătoare, nopți de vară monotonă și lungă! Oh, aș vrea să fug către mările lucitoare, către grădinile îmbălsămate și către
pădurile de legende. Să plec cu roze albe în mână și să las din ochi naivi să cadă surâsuri
clare ca niște petale fragede din degete de fecioară, petale curate împrăștiate pe drumuri
luminoase. Să nu turbure nimeni seninul meu somn de pribreag și diminețile zgomotoase să
nu sune chemarea la vecinicul martiriu al visurilor grele. Să fie noapte de pace și umbră
duioasă; florile să tremure încet pe tulpina lor subțire, iar vânturile să pară că plâng pe un
frate. Tăcere magică! Să nu se audă nici zgomotul aripelor paserilor rătăcite! 1900
La inceputul paginii