Virgil Carianopol - Ţăranii

Îi văd, sunt tot aşa, cu cojoacele rupte,
Cu piepturile şi cu feţele supte,
Le sunt mâinile tot aşa aspre şi dure,
Privirile, tot oţel din tăiş de secure.
Cu ochii adânci şi lucioşi ca nişte băncuţe,
Aduc la oraş dimineţele în căruţe.
Beau ţuică prin cârciumi şi vorbesc tare,
Socotesc banii pe degete şi hambare,
Li se umezesc ochii şi ascultă duşi
Când îşi taie ţiganul sufletul în arcuş.

Îi simt după mirosul cojoacelor ude; 
Dar sufletul lor chinuit nu m-aude. 
Mă uit în ochii lor trişti şi adânci, 
La mâinile lor care pot să sfărâme stânci, 
Şi-mi vine să le strig, să-i trag de mintean: 
Băă, sunt şi eu tot ca voi, tot ţăran! 
Dar glasul meu se topeşte, e de ceară... 
Seara ţăranii pleacă, cu oraşul suit în cară. 
Îi petrec până la margine, până în ţigănie, 
Dar durerea lor, pe străinul care merge pe alături n-are de unde să-1 ştie.

Din volumul „Carte pentru domniţe”, 1937