Nu i-am știut capul nemaivăzut
în care-al ochilor rotund se pârguia. Dar,
candelabru, torsul îi mai arde clar,
unde privirea-i, doar suptă-n început,
se-aține strălucind. Alftel, cum ar putea
pieptul să te orbească, și-n răsucirea
lină-a șoldului n-ar luneca plutirea
unui surâs spre centrul sămânța ce-o purta.
Altfel, piatra, desfigurată, ciuntă,
sub transparența umerilor frântă,
nu ar luci ca blana sălbăticiunei
si n-ar iradia din suprafața
întreagă, ca o stea. Căci orice loc al ei
te vede. Trebuie să-ți shimbi viața.
|
