Vasile Nicolescu

Se vaetă prelung dogitele tălăngi
şi umed urcă pâcla prin livezi - 
coţofene sure spânzură de crengi.

Sunt singur... părăsit de toate
şi mă destram în toamnă ca un vânt.
Mirese galbene mă ţin de mână
şi toate miros a pământ.

Tălăngile se vaetă prelung şi mai grav.
Îmi strâng trudit privirile pierdute
când luna creşte-n pieptu-mi, precum
			un crin bolnav.

Din volumul „Liturghii negre”, 1946

Ca marmora ce-o scaldă veacuri marea
cu dalta undei rotunjindu-i chipul,
tot şlefuind-o-ncet, în tremurarea 
pe care-n ţărmi o simte doar nisipul,
încât vibrează în lumina vie
cu-o-naltă, suverană armonie,- 
aşa cântarea lui ce prinse zborul
din tinda casei în amurg cernită,
primi din cântul ce-ngâna păstorul
durerea noastră-n doină-năbuşită;
primi din glasul tainic de talangă
tristeţea mută-a oboselii-n cale,
când apăsat de-a norilor falangă
pălmaşu-şi plimbă uitătura-n vale;
primi şi jalea-n buciume nestinsă,
amarul lor sorbi cu-nfiorare,
mocnitul viers al coaselor aprinse 
chemând iobagii-n nopţi răzbunătoare;
din cornii vii ai vechilor balade
desprinse ritm de vifore şi lupte;
stejari pletoşi cu fulgere şi spade,
răzeşii-i dau mânia să le-asculte.
Şi-ntr-o adâncă, vie răsucire,
topindu-le în sufletu-i ce cântă,
sui-n lumină zveltele potire,
statui vibrând cu flacără răsfrântă
în care-auzi cum ţara toată cântă!

Din volumul „Enescu suită lirică”, 1959

Drumuri inutil încrucişate, fără speranţă,
erau drumurile începutului. Fântână întunecată
era inima. Fără apă şi stea.
Printre silabele vântului
drumurile noastre se-atinseră îndurerate,
dar tu lunecai mai departe, mereu mai departe,
în pădurea de ceaţă-a oraşului, unde
cornul tristeţii abia-l mai auzi.
Doar prin spaţiul dintre inimile noastre
ca un luminiş al speranţei,
ca o presimţire a ceasului acesta 
când, amforă cu apă înstelată,
tu stai între visele mele,
orele dansau 
iluminate.

Din volumul „Poeme – Clavecin”, 1963

Mai spune o vorbă, două, focului înainte de moarte,
ia urna trandafirului din vis şi umple-o cu rouă
şi plimb-o apoi în jurul mormântului pe care-l sapi
în arbori, în apă, în piatră, în stele.

Mai spune o vorbă, două, coloanei cerului de care se sprijină
ca-n podul unei case de ţară săgeţile strămoşilor tăi,
şi capul de lup prin gura căruia 
vâjâie vântul şi noaptea,
cu hohote nedesluşite de râs sau de plâns.

Mai spune o vorbă, două, vetrei nestinse, cenuşii curate
în care visează oseminte de zei sau de păsări
să rodească întunecatele mări fără somn,
câmpia cu greieri şi marile spaţii din ochii lui Cronos.

Mai spune o vorbă, două, acestor sunete stranii,
bătând ca măzărichea în timpanele visului, acestor sunete
germinând pe limba pustiului şi-n lingura 
copilului care adoarme cu capul pe masa plină de daruri.

Mai spune o vorbă, două, focului înainte de moarte 
se mistuie lucrurile până devin ele însele.

Din volumul „Parabola focului”, 1968

Între pereţi de ceaţă şi fără de sfârşit
ca-ntr-un cavou e-nchisă, surpată în tăcere.
Prin inima-i trec umbre, cohorte de himere
din turnurile vremii ce-n gol s-au prăbuşit.

Doar pletele-i de valuri în vânturi se resfiră
şi-aruncă pescăruşii cei fără somn în slavă;
cu buze nevăzute sărută-un cer de lavă
când stele-abia născute în ochii ei respiră.

Din volumul „Parabola focului”, 1968

Crini transfiguraţi,
înnebuniţi de distanţe,
stelele
toată noaptea
ţi-au căutat 
ochii.

Din volumul „Parabola focului”, 1968

Zăceau pe tava de argint a brumii
imense astre, candizi meteori, 
tulpini de flăcări, sori multicolori
în dimineaţa ultimă a lumii.

Comete rupte-n margini de genune,
rănite dalii, pâlcuri de comori
arzând pe-o vatră rece, de fosfor.
Lucide flăcări, zâne fără nume!

Din volumul „Parabola focului”, 1968

Râsul părului tău revărsat pe gura vulcanilor,
râsul degetelor tale pe fildeşul cerului,
râsul ochilor tăi în vârtejuri de astre,
crin sălbatic în jurul amiezii,
râs pâlpâind ca o muzică în jurul fiinţei iubite,
râs depărtându-se, scară tăiată, trup spânzurat,
râs de alcooluri arzând, de tristeţe, 
râsul tău de zăpadă pământu-nnegrind...

Din volumul „Parabola focului”, 1968

Şi dacă n-am să mă mai pot întoarce - 
dacă n-am să mai pot găsi unghiul acela de fulger,
tăcerea aceea de moarte,
asurzitoarea linişte care ne readuce în noi înşine,
pe galbena orbită dintre vise,
când stelele-s în transă, şi iarba se agită,
pierdut prin dezacordatele spaţii...?

Din volumul „Clopotul nins”

III

Se-ntunecă de ziuă şi parcă-n mii de harpe
Izbeşte coada-i neagră cumplitul mării şarpe
Şi ţărmuri de-ntuneric se-aruncă şi se sfarmă
De negrele talaze, cu ţipete de-alarmă.
Manej de zei şi vulturi dezaripaţi de fugă 
Marea de chip îşi trage vânăta nopţii glugă.
Şi dacă mâine, trupu-mi, cu braţele-ostenite 
Din ceaţă-o să te strige cu crabii în orbite?

Din volumul „Secţiunea de aur – Nopţile albionului”

Texte culese din Vasile Nicolescu, „Poeme”, Editura Albatros,
Bucureşti, 1974, Colecţia cele mai frumoase poezii