Wolf von Aichelburg

Să nu rosteşti cuvintele pe care 
le simţi, tulburătoare, dând ocol, 
de gânduri zăbrelite-n închisoare, 
apoi se sparg, lovindu-se în gol. 
  
Încă nu vrea tăcutul să se-ofere 
chiar de ai crede că-l auzi acum. 
Asteaptă, fă-ţi rezerve de tăcere, 
aproape să-ţi rămână, ca un fum.   
 
Când ştii exact ce trebuie să spui 
nici nu mai eşti de trebuinţă, poate: 
rămân cuvintele pe care-ţi pui 
pecetea şi durează-nsingurate. 

Din volumul 
Wolf von Aichelburg, 
Gedichte/Poezii, 
Editura Hermann, Sibiu 1996 
Traducere de Dan Dănilă

Pământu-i ca fierea, dar dulce filtrat, 
în buruieni însămânţând hotarul, 
de vântul fără coasă secerat, 
nouă-ncleştare ocolind amarul.   
 
Otrăvi, esenţe, mările cuprind, 
albastrul iod şi sarea, ferecate 
în zeama scoicii, viaţă strălucind, 
în alge de talazuri legănate.   
 
Sumbru-nceput nu cumpănise bine 
nici forma, nici căderile în moarte, 
în sori de muşeţel uitând de sine, 
şi-n scoici pictând culorile bogate.

Din volumul 
Wolf von Aichelburg, 
Gedichte/Poezii, 
Editura Hermann, Sibiu 1996 
Traducere de Dan Dănilă

Spre mare se avântă în rotunjiri depline 
imaculate stânci. Direcţia de-ai şti, 
chiar vag măcar, ai acosta cu bine 
la poale de Parnas, tărâm de poezii.   
 
Dar te pândeşte din nisip un turn de pază, 
auzi soldaţi strigând la intervale, 
lopata, la poruncă, greu îşi taie cale 
prin lut şi buruieni, în arşiţa de amiază.   
 
Nu vezi talazurile ce se sparg de stâncă 
dar laşi răcoarea lor să te cuprindă-n gând 
iar de ţii ochii-nchişi, parcă le-auzi cântând 
şi vezi, ca pe sub apă, o lumin-adâncă.  

De-ai fi o pasăre, măcar pentru o zi 
n evadări spre înălţimi te-ai pierde, 
dar ca delfin, prin sori scăldaţi în verde 
de-al Lemnosului tărm brizanţii te-ar zdrobi.   
 
În rotunjiri depline, se avântă înspre mare 
imaculate stânci. Pluteşte peste unde! 
Sugrumători neputincioşi să se scufunde, 
din coame înspumate viaţa ta răsare. 

Din volumul 
Wolf von Aichelburg, 
Gedichte/Poezii, 
Editura Hermann, Sibiu 1996 
Traducere de Dan Dănilă

Pom surâzând, mai ocrotit ca oricare, 
când sub mâna ursitei apăsată se frâng 
despicate din creştet, crengi care plâng, 
doar se resfiră, mai curat cuprinzătoare.   
 
Peste spărtura din încheieturi rănite 
se-nchide o mantie a tonurilor pure, 
de panglici mătăsoase, frunzişuri clarobscure 
ce se încolăcesc în grile aurite.   
 
Mâini întristate, întoarse înspre glie 
cu degete frânte în avântul curmat 
spre înalt, adieri parfumate străbat 
niciodată scăzând, coroana albăstrie.   
 
Cu totul din soare, dar nu ucigaşe 
raze ce orbesc: un ecou revenind 
de-aromate vibraţii, lumini zămislind 
pe sandale de frunze în hore gingaşe. 	  

Din volumul 
Wolf von Aichelburg, 
Gedichte/Poezii, 
Editura Hermann, Sibiu 1996 
Traducere de Dan Dănilă

Cuvintele m-au părăsit deodată. 
Închis într-o muţenie senină 
nu mai aştept pe nimeni să mai vină, 
iar bezna mă cuprinde, furişată.   
 
Ce ar fi de spus în surda-ntunecare, 
şi limba cui, s-ajungă, mai încearcă 
pe-a mea, de mine-nstrăinată parcă? 
Zâmbesc, când tu începi o întrebare.  
 
Să mai arăt şi să numesc, îmi ceri, 
când sunt de toate strâns împresurat. 
Ce nici nu mai speram, s-a întâmplat. 
Pe mut, cine-l desparte de tăceri?   
 
Chiar sunetele şi-au sfârşit concertul, 
mai bine zis sunt de neauzit. 
Printre adormiţi mă simt nestânjenit, 
s-or dezobişnui de mine, cu încetul