Ştefan Petică - XV

Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă
Pe care lunecară mâni albe de princese,
Şi-n faldurile cari pe-albastre culmi se lasă
Scânteie pietre scumpe din stofe vechi şi-alese.

Ci mândră de durerea-i în purpura de seară,
Cetatea arde facle pe turlele-nnegrite
Pe cari vechi coroane de slavă seculară
Topeau de aur raze în zile fericite.

Pe surele frontoane a vechilor palate
Un vis de răzvrătire a pus o-nfiorare,
Iar florile-n grădină stând pale şi uitate
Se plâng în invocarea lucirilor de soare.

Cântări voievodale sunară-n amurgire
Cu glas de altădată umplând singurătatea,
Şi-n notele lor grave de-adâncă tânguire
Colinele ascultară cum moare-ncet cetatea.

Şi turlele părură ca braţe desperate
Întinse-n frământare spre cerul azuriu;
Străvechea frumuseţe murea pe înserate
Şi sufletul cetăţei se plânse-ntr-un târziu.

Ah, cântul răzvrătirei în seara somptuoasă
Şi turlele-nălţate spre cerul cel senin
Când pacea cade lină din falduri de mătasă
Şi limpede ca roua pe albe flori de crin!

(“Când vioarele tăcură”)
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Aceşti mari poeţi mici”