Mircea Ivănescu - palide stele

acum foarte mulţi ani a scris o nuvelă în care e vorba
de o fată cu mişcări liniştite – el o însoţea
noaptea spre casă pe bulevardul foarte larg, atâta de larg
încât, în plin oraş, se vedeau stelele deasupra – (se răsturnau
stelele – el îi spunea – iată, aldebaran. şi dacă ea-l întreba
care anume din fulgurările acelea este aldebaran
el răspundea – oricare. cred că era foarte tăcută.
câţiva ani mai târziu mi-au spus că fata aceea
din nuvelă era o fiinţă reală – şi care, tocmai,
murise de cancer. eu stiusem de altfel
că povestirea lui era doar o transcriere. cred 
că el a vrut mult s-o iubească.) foarte mult
a trecut de atunci. acum, e o dimineaţă cu ploaie
murdară, printre casele acestea înalte şi cenuşii – 
şi eu trec prin faţa intrării blocului unde el, într-o noapte,
acum o viaţă, i-a sărutat mâna. el a murit 
foarte curând după aceea – ea, ani mai târziu.
şi eu merg acuma pe strada aceasta.

Din volumul „Versuri”, 1968