Pe unde-s, prin ce ţări de vis, 
Flora, romana-ncântătoare, 
Alcibiada sau Thais, 
Echo, dând zvonuri chemătoare 
Pe stânci şi ape spre liman, 
Frumoasă de pereche n-are? 
Dar unde-i neaua din cel an? 
       
Dar înţeleapta Helois? 
De dragu-i, cât a pătimit 
Pierre Abelard la Saint Denis, 
Scopit şi-apoi călugărit. 
La fel, Doamna ce-a poruncit 
Să se înece Buridan 
În sac şi-n Sena azvârlit? 
Dar unde-i neaua din cel an? 
       
Regina Blanche ca floarea-nvoaltă 
Cântând cu voce descântată, 
Betris, Alis, Berte cea înaltă, 
Erembourg, doamnă-n Maine odată, 
Lorena Jeanne, nevinovată 
De englezi arsă la Rouan, 
Unde-s, Fecioară preacurată? 
Dar unde-i neaua din cel an? 
       
Prinţe, nu întreba pe unde, 
Nici de al vremilor noian, 
Doar un refren îţi va răspunde: 
Dar unde-i neaua din cel an? 
Ce fost-au bune verişoare, 

În româneşte de Dan Dănilă

urmând  zisele  dinainte

Unde-i Calist al treilea, care
Ca ultimul cu-acest blazon
Doar patru ani fu papă, oare?
Alfons, rege în Aragon 
Sfiosul duce de Bourbon,
Şi Artus, duce de Bretaigne,
Carol, al şaptelea pe tron?
Dar unde-i mândrul Charlemagne? 

Aşişderi, regele scotist
Cel ce avea, precum se ştie,
Jumate chip ca de-ametist,
Din creştet până la bărbie? 
Al Ciprului domn und’ să fie,
Ori riga Spaniei, sunt ani
Şi numele-i uitai, vai mie?
Dar unde-i mândrul Charlemagne? 

Nu zic de alţii, tac mai bine,
Deşertăciune-i lumea toată.
Să-nfrunte moartea n-are cine,
Ori s-o amâne, nici cu plată. 
Dar aş mai întreba o dată:
Lancelot, duce de Behaigne
Unde-i? dar spiţa lui bogată?
Dar unde-i mândrul Charlemagne? 

Unde-i Claquin, bravul breton
Sau contele Delfin d’Auvergne
Ori răposatul d’Alencon
Dar unde-i mândrul Charlemagne? 

În româneşte de Dan Dănilă

în  vechiul  grai  frâncesc

Dar sfinţii-apostoli undi-s oare,
Cu patrahire, strai bogat,
Încinşi cu stole şi stihare,
Ce-l iau de gât pre necurat 
Încins de rău şi de păcat?
Ca orice om de rând s-au frânt,
Cu toţii lumea o-au lăsat:
Ca pleava spulberată-n vânt. 

Dar din Constantinopol cei
Chezari cu pumnul daurit,
Şi încă, riga Franciei,
Între toţi regii-mpodobit 
Ce pentru Domnu’ a ctitorit
Locaş de-nchinăciuni preasfânt?
Fost-a la vremea lui slăvit?
Ca pleava spulberată-n vânt. 

Ci undi-i, din Vienne şi Grenobles
Delfinul scump, viteaz; şi mai,
Cei din Dijon, Salins ori Doles,
Domnii şi-odraslelele de crai 
Cu oameni, curte şi alai,
Crainici, trompeţi, urmaşi? ei sînt,
Oricât se ghiftuiră, vai,
Ca pleava spulberată-n vânt. 

Prinţii aşişderi morţii-s daţi
Ca orice om de pre pământ,
Geaba îs trişti ori mâniaţi, –
Ca pleava spulberată-n vânt. 

În româneşte de Dan Dănilă

la  fetele  de  dragoste

Deci cugetă, Mânuşereasă,
Ce te-am şcolit când erai jună;
Şi tu, Blanche, Pingelăreasă,
Acum e vremea cea mai bună: 
Cu amândouă mâini adună, 
De cruţi bărbaţii, ai greşit, 
Că vremea babei va s-apună
Ca banul scos din circuit. 

Şi tu mândră Cârnăţăreasă
Ce dănţuieşti cu dibăcie,
Tu, Guillemete, Tapiţereasă,
Nu-mi râde sfatul, c-o să vie 
Vremea să-nchizi la prăvălie;
Bătrână, când te-ai veştejit,
Doar popi cărunţi o să te ştie,
Ca banul scos din circuit. 

Şi tu Jeaneto, Scufăreasă,
Vezi să nu pici în laţ cumva;
Catrino, ce croieşti mătasă,
Bărbaţii nu-i mai alunga: 
Cine-i urâtă, să nu stea,
Cu zâmbete tot i-a momit.
Doar hoaşca nimeni nu o vrea,
Ca banul scos din circuit. 

Fetelor, pricepeţi odată
De ce m-am plâns şi jeluit:
Că nu-s de nimeni căutată,
Ca banul scos din circuit.

În româneşte de Dan Dănilă

cu  acelaşi  tâlc

Iubiţi, de-aceea, cât vă place,
Fiţi veseli şi petrecăreţi,
Că pân’ la urmă, orice-aţi face,
Capetele vi le pierdeţi. 
Nerozi ajung cei prea iubeţi:
Salmon căzu-n idolatrie,
Samson în tagmă la orbeţi.
Ferice-i care nu le ştie !

Orfeu, care din flauturi
Şi din cimpoi da zvon vrăjit,
De câinele cu patru guri,
Cerber, aproape fu-nghiţit. 
Narcis, că prea mult şi-a iubit
Chipul cel plin de gingăşie,
În puţ adânc s-a prăbuşit.
Ferice-i care nu le ştie! 

Sardana, cavalerul care
Creta în lupte-a cucerit,
Îşi puse strai de ţesătoare,
Printre muieri, la războit. 
David, crai şi profet vestit,
La băi o coapsă durdulie
Văzând, pe Domnul l-a hulit.
Ferice-i care nu le ştie! 

Amon căzu în dezonoare,
(Cică plăcinte a mâncat),
Cu Tamar, ce ruşine mare,
Chiar sora lui, urcând în pat. 
Irod, (nu-s basme), l-a scurtat
Pe Sânt Ioan de scăfârlie,
Doar pentru danţuri şi cântat.
Ferice-i care nu le ştie! 

De mine, bietul, să mai zic: 
M-au bătut gol, ca pe-un mişel, 
Ca rufa-n râu, n-ascund nimic. 
Cine mi-a dat amaru’ acel 
Decât Catrina de Vaucelles? 
Noel, când luam pe scăfârlie, 
La praznic fu părtaş şi el. 
Ferice-i care nu le ştie! 

Dar tinerelul ăsta oare 
De fete crezi că s-ar lăsa? 
Nici de l-ai arde la frigare 
Ca pe-un călar pe mături, ba! 
Prea-s dulci şi au pe vino-’ncoa’. 
Dar să le crezi, e nebunie, 
Blonde ori brune-s tot aşa. 
Ferice-i care nu le ştie! 

În româneşte de Dan Dănilă

la  ruga  mamei  sale 
spre  a  se  închina  la  Maica  Domnului 

Stăpână-n cer şi pre pământ regină, 
Împărăţind a iadului genune, 
Primeşte-o pe umila ta creştină, 
Şi printre drept aleşii Tăi mă pune, 
Chiar de mi-e viaţa doar deşertăciune, 
Iar darul Tău, Stăpână-’ndurătoare 
Pentru păcatul meu e mult prea mare, 
Dar fără el nu-i suflet s-aibă parte 
De rai; nu-s ademenitoare; 
În asta voi a crede, pân’ la moarte. 

Că sunt a lui dă-i Fiului tău veste, 
Prin mila lui să ştearg’-al meu păcat 
Ca Eghiptenei, ce iertată este,
Ori Teofil, de vină curăţat 
Numai fiindcă tu te-ai îndurat,
Char de s-a fost la diavol juruit. 
Fereşte-mă de răul cel cumplit, 
Fecioară ce-ai fost vrednică să poarte 
Trupul cel sfânt, în slujbe preaslăvit: 
În asta voi a crede, pân’ la moarte. 

Biată bătrână-s, cu păcate grele,
Şi carte n-am, sunt o neştiutoare. 
În mânăstirea parohiei mele, 
Văz rai pictat, cu harfe sunătoare 
Şi-un iad cu păcătoşi în caznă mare; 
Unul mă bucură, celălalt mă-’nfioară. 
Dă-mi bucuria doar, scumpă Fecioară, 
Ce-o caută păcătoşi cu vieţi deşarte. 
Plini de credinţă şi smerire, doară
În asta voi a crede, pân’ la moarte. 

Virgină prin care s-a zămislit 
Isus, al lumii domn fără sfârşit. 
Luând păcatul nost’ ne-a mântuit, 
La noi s-a coborât şi milă-’mparte. 
Ofrandă morţii, scump vlăstar ceresc, 
Nouă Stăpân, precum mărturisesc: 
În asta voi a crede, pân’ la moarte. 

În romăneşte de Dan Dănilă

(Balada care  se  termină  în  R) 
 
Falsă frumuseţe, scump e-al tău dever, 
Rea fără margini, de-un dulceag amar, 
Amor mai crâncen ca un dumicat de fier, 
Numele ţi-l pot spune, sigur că dispar: 
Chin prefăcut în farmec, inimii calvar, 
Orgoliu ascuns, prin tine oameni mor, 
Iar ochii tăi n-au milă; legea cere doar 
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor.
 
Mai cu folos cătam şi mai cu spor 
Altunde ajutor, cinstire chiar; 
Reazim de n-oi găsi, izbăvitor, 
Trebuie, ruşinat, să plec hoinar. 
Hei, mic şi mare, milă aşadar! 
Ei, cum e? fără scut va fi să mor, 
Sau te înduri, cum scrie în glosar, 
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor? 
 
Dar vremea ce-ofileşte trece-n zbor, 
Iar nurii tăi, uscate flori îmi par. 
Aş râde eu, dar fălcile mă dor, 
Ba-i nebunie, am aceeaşi soartă doar: 
Moşneag voi fi; tu slută, fără har. 
Deci bea, până izvoru-i curgător, 
Nu împărţi la toţi din cel amar; 
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor. 
 
Prinţ iubitor, amant prea temerar, 
Nu vreau să-ţi fac în ciudă, cârtitor, 
Dar inimii, Domnul nu-i cere în zadar: 
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor. 

În româneşte de Dan Dănilă

Ştiu musca-n lapte de-a picat, 
ştiu rang pe haina omului, 
ştiu de-i senin ori înnorat, 
ştiu bine rodul pomului, 
ştiu după clei de soiul lui, 
ştiu lucrurile ce-s de-un hram, 
ştiu cine-i harnic ori haihui, 
ştiu tot, de mine habar n-am. 
 
Ştiu haina după epolet, 
ştiu orice rasă monahală, 
ştiu pe stăpân şi pe valet, 
ştiu pe măicuţă după poală, 
ştiu hoţul după ciripeală, 
ştiu cine-i lacom la bairam, 
ştiu unde-i vin ori bute goală, 
ştiu tot, de mine habar n-am. 
 
Catâr, catârcă ştiu ce mi-s, 
ştiu câte poartă în spinare, 
ştiu de Belet şi de Beatrice, 
ştiu pe abac o adunare, 
ştiu de-amăgiri şi de visare, 
ştiu pe husit de ce-i infam, 
ştiu Roma ce putere are, 
ştiu tot, de mine habar n-am. 
 
Prinţe, ştiu despre fiecare, 
ştiu după chip orişice neam, 
ştiu că de moarte nu-i scăpare, 
ştiu tot, de mine habar n-am. 

În româneşte de Dan Dănilă

Vă înduraţi de mine, îndurare, 
Atât măcar, prieteni, de-aţi avea! 
În hrubă zac, nu sub un pom în floare, 
Aici, în surghiunia cea mai grea, 
Cum Domnul se-nvoi cu Soarta mea. 
Cocote, crai, novici şi tinerei, 
Voi acrobaţi, voi dansatorii cei 
Mai iuţi ca strechea, ageri ca iatanul, 
Cu voci ca zvonul unor clopoţei, 
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul? 
 
Voi menestrei cântând în voia lor, 
Craidoni, ce numai râdeţi şi glumiţi, 
Şi risipiţi bani buni ori calpi cu spor, 
Oameni de duh, oleacă aiuriţi, 
Estimp el moare de mai zăboviţi. 
Stihuitori de cântec, vers, oraţii, 
De se va stinge, faceţi-i libaţii. 
El zace, raze nu-i aduc aleanul, 
Nici adieri, i-s ziduri grele fraţii. 
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul? 
 
Veniţi să îl vedeţi în pătimire, 
Nobili iertaţi de orice bir şi dare, 
Neaplecaţi la legi şi cârmuire, 
Ci doar în faţa Domnului cel mare. 
Postind duminici, marţile, oricare, 
Lui dinţii ca de greblă i se fac, 
(Din coji uscate, nu din cozonac), 
Şi-i toarnă-n maţe apă cu toptanul, 
În hău adânc nu-i masă, nici hamac, 
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul? 
 
Juni ori bătrâni, prinţi ce vă pomenesc, 
Aduceţi-mi iertare cu sigil domnesc, 
Şi scoateţi-mă-n coş, tras cu arcanul. 
Aşa se-ajută porcii, mă gândesc; 
Guiţă unul doar, în turmă o tulesc. 
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul? 

În româneşte de Dan Dănilă

Fortuna mi-au pus cărturarii nume, 
Iar tu, François, strigi că sunt rea şi crudă, 
Ce nu eşti om cu fală şi renume. 
Mai buni ca tine-n vărării asudă 
Şi sparg în ocne pietrele cu trudă. 
Te plângi, cu toată viaţa de ruşine? 
Nu eşti tu singurul, şi nici nu se cuvine; 
Priveşte-mi faptele de-odinioară bine, 
Ce mulţi viteji s-au prăpădit prin mine; 
Pe lângă ei, ştiu, eşti un biet poltron. 
Stai liniştit şi vorba ţi-o aţine. 
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon! 
 
Pe marii regi îmi căşunase mie 
În vremurile vechi, de altădat'. 
Priam muri cu-ntreaga lui armie, 
Cetate, turn şi zid nu l-au scăpat; 
Lui Hanibal, ce soartă i s-a dat? 
În Cartagina moartea l-a învins, 
Pe Scipio, aşişderi l-a cuprins; 
Senatului pe Cezar l-am vândut; 
Pompei în Eghipet a fost pierdut; 
Într-un vârtej pe mări pieri Iason; 
Prin foc poporul Romei l-am trecut. 
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon! 
 
Iar Alexandru, care-atât s-a războit, 
Tânjind spre stelele Pleiadelor, şi el 
De mâna mea pieri: l-am otrăvit. 
Regele Alfazar căzu peste drapel 
Pe câmpul de bătaie. În ăst fel 
Mi-s faptele şi-asemeni vor urma, 
Căci n-am la nimeni socoteli a da. 
Pe Holofrenes, idolatru blestemat, 
Iudita l-a străpuns, dormind în pat, 
În cortul lui, cu un pumnal. Pe Absalon? 
Pe când fugea, de păr l-am spânzurat. 
Să te-nvoieţti cu ce ţi-am dat, Villon! 
 
François, de-aceea să asculţi ce-am zis: 
Socoată de n-aş da la Domnu-n Paradis, 
Te-aş fi tras ca pe-o zdreanţă prin dârmon, 
Şi pentru un păcat, zece-aş fi scris. 
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!

În româneşte de Dan Dănilă