Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


François Villon (1431 - 1463)

Balada doamnelor de altădată
Balada domnilor de altădată
Baladă cu același tâlc
Balada și povața frumoasei coifărese
Dublă baladă
Baladă ce a făcut-o Villon
Balada lui Villon pentru amanta lui
Balada ziselor mărunte
Epistolă către prieteni
Pricina sau balada Soartei



         Balada doamnelor de altădată

Pe unde-s, prin ce țări de vis, 
Flora, romana-ncântătoare, 
Alcibiada sau Thais, 
Echo, dând zvonuri chemătoare 
Pe stânci și ape spre liman, 
Frumoasă de pereche n-are? 
Dar unde-i neaua din cel an? 
       
Dar înțeleapta Helois? 
De dragu-i, cât a pătimit 
Pierre Abelard la Saint Denis, 
Scopit și-apoi călugărit. 
La fel, Doamna ce-a poruncit 
Să se înece Buridan 
În sac și-n Sena azvârlit? 
Dar unde-i neaua din cel an? 
       
Regina Blanche ca floarea-nvoaltă 
Cântând cu voce descântată, 
Betris, Alis, Berte cea înaltă, 
Erembourg, doamnă-n Maine odată, 
Lorena Jeanne, nevinovată 
De englezi arsă la Rouan, 
Unde-s, Fecioară preacurată? 
Dar unde-i neaua din cel an? 
       
Prințe, nu întreba pe unde, 
Nici de al vremilor noian, 
Doar un refren îți va răspunde: 
Dar unde-i neaua din cel an? 
Ce fost-au bune verișoare, 

În românește de Dan Dănilă
La inceputul paginii


         Balada domnilor de altădată

urmând  zisele  dinainte

Unde-i Calist al treilea, care
Ca ultimul cu-acest blazon
Doar patru ani fu papă, oare?
Alfons, rege în Aragon 
Sfiosul duce de Bourbon,
Și Artus, duce de Bretaigne,
Carol, al șaptelea pe tron?
Dar unde-i mândrul Charlemagne? 

Așișderi, regele scotist
Cel ce avea, precum se știe,
Jumate chip ca de-ametist,
Din creștet până la bărbie? 
Al Ciprului domn und’ să fie,
Ori riga Spaniei, sunt ani
Și numele-i uitai, vai mie?
Dar unde-i mândrul Charlemagne? 

Nu zic de alții, tac mai bine,
Deșertăciune-i lumea toată.
Să-nfrunte moartea n-are cine,
Ori s-o amâne, nici cu plată. 
Dar aș mai întreba o dată:
Lancelot, duce de Behaigne
Unde-i? dar spița lui bogată?
Dar unde-i mândrul Charlemagne? 

Unde-i Claquin, bravul breton
Sau contele Delfin d’Auvergne
Ori răposatul d’Alencon
Dar unde-i mândrul Charlemagne? 

În românește de Dan Dănilă
La inceputul paginii


         Baladă cu același tâlc

în  vechiul  grai  frâncesc

Dar sfinții-apostoli undi-s oare,
Cu patrahire, strai bogat,
Încinși cu stole și stihare,
Ce-l iau de gât pre necurat 
Încins de rău și de păcat?
Ca orice om de rând s-au frânt,
Cu toții lumea o-au lăsat:
Ca pleava spulberată-n vânt. 

Dar din Constantinopol cei
Chezari cu pumnul daurit,
Și încă, riga Franciei,
Între toți regii-mpodobit 
Ce pentru Domnu’ a ctitorit
Locaș de-nchinăciuni preasfânt?
Fost-a la vremea lui slăvit?
Ca pleava spulberată-n vânt. 

Ci undi-i, din Vienne și Grenobles
Delfinul scump, viteaz; și mai,
Cei din Dijon, Salins ori Doles,
Domnii și-odraslelele de crai 
Cu oameni, curte și alai,
Crainici, trompeți, urmași? ei sînt,
Oricât se ghiftuiră, vai,
Ca pleava spulberată-n vânt. 

Prinții așișderi morții-s dați
Ca orice om de pre pământ,
Geaba îs triști ori mâniați, –
Ca pleava spulberată-n vânt. 

În românește de Dan Dănilă
La inceputul paginii


         Balada și povața frumoasei coifărese

la  fetele  de  dragoste

Deci cugetă, Mânușereasă,
Ce te-am școlit când erai jună;
Și tu, Blanche, Pingelăreasă,
Acum e vremea cea mai bună: 
Cu amândouă mâini adună, 
De cruți bărbații, ai greșit, 
Că vremea babei va s-apună
Ca banul scos din circuit. 

Și tu mândră Cârnățăreasă
Ce dănțuiești cu dibăcie,
Tu, Guillemete, Tapițereasă,
Nu-mi râde sfatul, c-o să vie 
Vremea să-nchizi la prăvălie;
Bătrână, când te-ai veștejit,
Doar popi cărunți o să te știe,
Ca banul scos din circuit. 

Și tu Jeaneto, Scufăreasă,
Vezi să nu pici în laț cumva;
Catrino, ce croiești mătasă,
Bărbații nu-i mai alunga: 
Cine-i urâtă, să nu stea,
Cu zâmbete tot i-a momit.
Doar hoașca nimeni nu o vrea,
Ca banul scos din circuit. 

Fetelor, pricepeți odată
De ce m-am plâns și jeluit:
Că nu-s de nimeni căutată,
Ca banul scos din circuit.

În românește de Dan Dănilă
La inceputul paginii


         Dublă baladă

cu  același  tâlc

Iubiți, de-aceea, cât vă place,
Fiți veseli și petrecăreți,
Că pân’ la urmă, orice-ați face,
Capetele vi le pierdeți. 
Nerozi ajung cei prea iubeți:
Salmon căzu-n idolatrie,
Samson în tagmă la orbeți.
Ferice-i care nu le știe !

Orfeu, care din flauturi
Și din cimpoi da zvon vrăjit,
De câinele cu patru guri,
Cerber, aproape fu-nghițit. 
Narcis, că prea mult și-a iubit
Chipul cel plin de gingășie,
În puț adânc s-a prăbușit.
Ferice-i care nu le știe! 

Sardana, cavalerul care
Creta în lupte-a cucerit,
Își puse strai de țesătoare,
Printre muieri, la războit. 
David, crai și profet vestit,
La băi o coapsă durdulie
Văzând, pe Domnul l-a hulit.
Ferice-i care nu le știe! 

Amon căzu în dezonoare,
(Cică plăcinte a mâncat),
Cu Tamar, ce rușine mare,
Chiar sora lui, urcând în pat. 
Irod, (nu-s basme), l-a scurtat
Pe Sânt Ioan de scăfârlie,
Doar pentru danțuri și cântat.
Ferice-i care nu le știe! 

De mine, bietul, să mai zic: 
M-au bătut gol, ca pe-un mișel, 
Ca rufa-n râu, n-ascund nimic. 
Cine mi-a dat amaru’ acel 
Decât Catrina de Vaucelles? 
Noel, când luam pe scăfârlie, 
La praznic fu părtaș și el. 
Ferice-i care nu le știe! 

Dar tinerelul ăsta oare 
De fete crezi că s-ar lăsa? 
Nici de l-ai arde la frigare 
Ca pe-un călar pe mături, ba! 
Prea-s dulci și au pe vino-’ncoa’. 
Dar să le crezi, e nebunie, 
Blonde ori brune-s tot așa. 
Ferice-i care nu le știe! 

În românește de Dan Dănilă
La inceputul paginii


         Baladă ce a făcut-o Villon

la  ruga  mamei  sale 
spre  a  se  închina  la  Maica  Domnului 

Stăpână-n cer și pre pământ regină, 
Împărățind a iadului genune, 
Primește-o pe umila ta creștină, 
Și printre drept aleșii Tăi mă pune, 
Chiar de mi-e viața doar deșertăciune, 
Iar darul Tău, Stăpână-’ndurătoare 
Pentru păcatul meu e mult prea mare, 
Dar fără el nu-i suflet s-aibă parte 
De rai; nu-s ademenitoare; 
În asta voi a crede, pân’ la moarte. 

Că sunt a lui dă-i Fiului tău veste, 
Prin mila lui să ștearg’-al meu păcat 
Ca Eghiptenei, ce iertată este,
Ori Teofil, de vină curățat 
Numai fiindcă tu te-ai îndurat,
Char de s-a fost la diavol juruit. 
Ferește-mă de răul cel cumplit, 
Fecioară ce-ai fost vrednică să poarte 
Trupul cel sfânt, în slujbe preaslăvit: 
În asta voi a crede, pân’ la moarte. 

Biată bătrână-s, cu păcate grele,
Și carte n-am, sunt o neștiutoare. 
În mânăstirea parohiei mele, 
Văz rai pictat, cu harfe sunătoare 
Și-un iad cu păcătoși în caznă mare; 
Unul mă bucură, celălalt mă-’nfioară. 
Dă-mi bucuria doar, scumpă Fecioară, 
Ce-o caută păcătoși cu vieți deșarte. 
Plini de credință și smerire, doară
În asta voi a crede, pân’ la moarte. 

Virgină prin care s-a zămislit 
Isus, al lumii domn fără sfârșit. 
Luând păcatul nost’ ne-a mântuit, 
La noi s-a coborât și milă-’mparte. 
Ofrandă morții, scump vlăstar ceresc, 
Nouă Stăpân, precum mărturisesc: 
În asta voi a crede, pân’ la moarte. 

În romănește de Dan Dănilă
La inceputul paginii


         Balada lui Villon pentru amanta lui

(Balada care  se  termină  în  R) 
 
Falsă frumusețe, scump e-al tău dever, 
Rea fără margini, de-un dulceag amar, 
Amor mai crâncen ca un dumicat de fier, 
Numele ți-l pot spune, sigur că dispar: 
Chin prefăcut în farmec, inimii calvar, 
Orgoliu ascuns, prin tine oameni mor, 
Iar ochii tăi n-au milă; legea cere doar 
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor.
 
Mai cu folos cătam și mai cu spor 
Altunde ajutor, cinstire chiar; 
Reazim de n-oi găsi, izbăvitor, 
Trebuie, rușinat, să plec hoinar. 
Hei, mic și mare, milă așadar! 
Ei, cum e? fără scut va fi să mor, 
Sau te înduri, cum scrie în glosar, 
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor? 
 
Dar vremea ce-ofilește trece-n zbor, 
Iar nurii tăi, uscate flori îmi par. 
Aș râde eu, dar fălcile mă dor, 
Ba-i nebunie, am aceeași soartă doar: 
Moșneag voi fi; tu slută, fără har. 
Deci bea, până izvoru-i curgător, 
Nu împărți la toți din cel amar; 
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor. 
 
Prinț iubitor, amant prea temerar, 
Nu vreau să-ți fac în ciudă, cârtitor, 
Dar inimii, Domnul nu-i cere în zadar: 
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor. 

În românește de Dan Dănilă
La inceputul paginii


         Balada ziselor mărunte

Știu musca-n lapte de-a picat, 
știu rang pe haina omului, 
știu de-i senin ori înnorat, 
știu bine rodul pomului, 
știu după clei de soiul lui, 
știu lucrurile ce-s de-un hram, 
știu cine-i harnic ori haihui, 
știu tot, de mine habar n-am. 
 
Știu haina după epolet, 
știu orice rasă monahală, 
știu pe stăpân și pe valet, 
știu pe măicuță după poală, 
știu hoțul după ciripeală, 
știu cine-i lacom la bairam, 
știu unde-i vin ori bute goală, 
știu tot, de mine habar n-am. 
 
Catâr, catârcă știu ce mi-s, 
știu câte poartă în spinare, 
știu de Belet și de Beatrice, 
știu pe abac o adunare, 
știu de-amăgiri și de visare, 
știu pe husit de ce-i infam, 
știu Roma ce putere are, 
știu tot, de mine habar n-am. 
 
Prințe, știu despre fiecare, 
știu după chip orișice neam, 
știu că de moarte nu-i scăpare, 
știu tot, de mine habar n-am. 

În românește de Dan Dănilă

La inceputul paginii


         Epistolă către prieteni

Vă îndurați de mine, îndurare, 
Atât măcar, prieteni, de-ați avea! 
În hrubă zac, nu sub un pom în floare, 
Aici, în surghiunia cea mai grea, 
Cum Domnul se-nvoi cu Soarta mea. 
Cocote, crai, novici și tinerei, 
Voi acrobați, voi dansatorii cei 
Mai iuți ca strechea, ageri ca iatanul, 
Cu voci ca zvonul unor clopoței, 
Aici îl lăsați pe Villon sărmanul? 
 
Voi menestrei cântând în voia lor, 
Craidoni, ce numai râdeți și glumiți, 
Și risipiți bani buni ori calpi cu spor, 
Oameni de duh, oleacă aiuriți, 
Estimp el moare de mai zăboviți. 
Stihuitori de cântec, vers, orații, 
De se va stinge, faceți-i libații. 
El zace, raze nu-i aduc aleanul, 
Nici adieri, i-s ziduri grele frații. 
Aici îl lăsați pe Villon sărmanul? 
 
Veniți să îl vedeți în pătimire, 
Nobili iertați de orice bir și dare, 
Neaplecați la legi și cârmuire, 
Ci doar în fața Domnului cel mare. 
Postind duminici, marțile, oricare, 
Lui dinții ca de greblă i se fac, 
(Din coji uscate, nu din cozonac), 
Și-i toarnă-n mațe apă cu toptanul, 
În hău adânc nu-i masă, nici hamac, 
Aici îl lăsați pe Villon sărmanul? 
 
Juni ori bătrâni, prinți ce vă pomenesc, 
Aduceți-mi iertare cu sigil domnesc, 
Și scoateți-mă-n coș, tras cu arcanul. 
Așa se-ajută porcii, mă gândesc; 
Guiță unul doar, în turmă o tulesc. 
Aici îl lăsați pe Villon sărmanul? 

În românește de Dan Dănilă
La inceputul paginii


         Pricina sau balada Soartei

Fortuna mi-au pus cărturarii nume, 
Iar tu, François, strigi că sunt rea și crudă, 
Ce nu ești om cu fală și renume. 
Mai buni ca tine-n vărării asudă 
Și sparg în ocne pietrele cu trudă. 
Te plângi, cu toată viața de rușine? 
Nu ești tu singurul, și nici nu se cuvine; 
Privește-mi faptele de-odinioară bine, 
Ce mulți viteji s-au prăpădit prin mine; 
Pe lângă ei, știu, ești un biet poltron. 
Stai liniștit și vorba ți-o aține. 
Să te-nvoiești cu ce ți-am dat, Villon! 
 
Pe marii regi îmi cășunase mie 
În vremurile vechi, de altădat'. 
Priam muri cu-ntreaga lui armie, 
Cetate, turn și zid nu l-au scăpat; 
Lui Hanibal, ce soartă i s-a dat? 
În Cartagina moartea l-a învins, 
Pe Scipio, așișderi l-a cuprins; 
Senatului pe Cezar l-am vândut; 
Pompei în Eghipet a fost pierdut; 
Într-un vârtej pe mări pieri Iason; 
Prin foc poporul Romei l-am trecut. 
Să te-nvoiești cu ce ți-am dat, Villon! 
 
Iar Alexandru, care-atât s-a războit, 
Tânjind spre stelele Pleiadelor, și el 
De mâna mea pieri: l-am otrăvit. 
Regele Alfazar căzu peste drapel 
Pe câmpul de bătaie. În ăst fel 
Mi-s faptele și-asemeni vor urma, 
Căci n-am la nimeni socoteli a da. 
Pe Holofrenes, idolatru blestemat, 
Iudita l-a străpuns, dormind în pat, 
În cortul lui, cu un pumnal. Pe Absalon? 
Pe când fugea, de păr l-am spânzurat. 
Să te-nvoiețti cu ce ți-am dat, Villon! 
 
François, de-aceea să asculți ce-am zis: 
Socoată de n-aș da la Domnu-n Paradis, 
Te-aș fi tras ca pe-o zdreanță prin dârmon, 
Și pentru un păcat, zece-aș fi scris. 
Să te-nvoiești cu ce ți-am dat, Villon!

În românește de Dan Dănilă
La inceputul paginii