Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Nichita Stănescu (1933 - 1983)

Poem
Emoție de toamnă
La-nceputul serilor
Viața mea se iluminează
Sunt un om viu
Cântec
Leoaică tânără, iubirea
Poem - Tu plutesti...
Poveste sentimentala



         Poem

Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi
și ți-aș săruta talpa piciorului,
nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,
de teamă să nu-mi strivești sărutul?...

Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964

La inceputul paginii


         Emoție de toamnă

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.

Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964

La inceputul paginii


         La-nceputul serilor

Liniștea te-nsoțea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.

Simțeam că pot adormi, visând stele locuite.
Și, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foșnitoare,
aș fi putut împinge nopțile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.

Și numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul ca sunt și că ești.
Sprijineam pe țârâitul greerilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în cești.

Și când sfârșeam cuvintele, inventam altele.
Și când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
și când orele se-verzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.

...Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,
un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci își revărsa
meandrele pierdutelor candori. 

Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964


La inceputul paginii


         Viața mea se iluminează

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru și de sare.

Țărmul s-a rupt de mare și te-a urmat
ca o umbră, ca un șarpe dezarmat.

Trec fantome ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.

Și viața mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenușiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg și salt și curg.

Mai lasă-mă un minut,
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp

Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964

La inceputul paginii


         Sunt un om viu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că 
am o idee din ce in ce mai bună
despre viață

Mă cutremură diferența dintre mine
și firul ierbii,
dintre mine și lei,
dintre mine si insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine și numere,
bunăoara între mine și 2, între mine și 3.

Am și-un defect, un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mișcările aproape perfecte ale cerului.
Și-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înțelegere
pe care-o am pentru Ulise – și 
admirația ce i-o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aș putea imagina 
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place să râd, deși
râd rar, având mereu câte o treaba,
ori călătorind cu o plută, la nesfârșit,
pe oceanul oval al fanteziei.

E un spectacol de neuitat acela 
de-a știi,
de a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ți privești
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău, vechi,
pe care l-ai rătăcit
si nici măcar un anunț, dat
cu litere groase,
nu-ți oferă vreo șansă
să-l mai regăsești.

Îmi desfac papirusul vieții
plin de hieroglife,
și ceea ce pot comunica
acum, aici,
dupa o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacții, 
e un poem închinat păcii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ și-n pietre și în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalță 
ca pe niște trupuri vii. 

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ și-n pietre și în schelării
Umbra de mi-aș ține-o doar o clipă pironită,
s-ar și umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung, iubito,
lasă-l așa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
și Eufrat. 

Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964

La inceputul paginii


         Cântec

E o întâmplare a ființei mele:
și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart
fluviul rece de delta fierbinte, 
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma fericire, în sus, și izbeste-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă și în nesfârșire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt, și mult mai curând.

Ce bine ca ești, ce mirare ca sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că ești, a-ntâmplarii că sunt. 

Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964

La inceputul paginii


         Leoaică tânără, iubirea

Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în față.
Mă pândise-n încordare 
mai demult.
Colții albi mi i-a înfipt în față,
m-a mușcat, leoaica, azi, de față.

Si deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Și privirea-n sus țâșni,
curcubeu tăiat în două,
și auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă și la bărbie,
dar mâna nu le mai știe.
Și alunecă-n neștire
pe-un deșert în strălucire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mișcările viclene
înca-o vreme,
și-înca-o vreme. 

Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964

La inceputul paginii


         Poem - Tu plutesti...

Tu plutești ca un vis de noapte 
deasupra sufletului meu.
Iți sprijini tâmpla
de inima mea ca de o piatră roșie,
și aștepți să-ți spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit de mult
să ți le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârșită,
înclinată ca mătasea unui steag
într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care știe
numele durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat
care știe numele tău ciudat, de femeie. 

Din volumul „Dreptul la timp”, 1965

La inceputul paginii


         Poveste sentimentala

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte și înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
și deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte și înapoi,
și cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut
structura materiei, de la-nceput.

Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964

Texte culese din Nichita Stănescu, „Poezii”, Editura Minerva, București, 1988

La inceputul paginii