 |
|
|
|
|
Eugen Ionescu (1909 - 1994) - Poezii de Eugen Ionescu Avocatul slătinean Eugen Ionescu s-a îndrăgostit de Thérèse Ipcar, fiica unui inginer francez protestant adus de munca sa în România. Înainte de cununie, fata a trecut la Ortodoxie. La 26 noembrie 1909 (13 nov., pe stil vechi), cei doi au avut un fiu care fu botezat cu numele tatălui: Eugen. În anumite biografii, anul nașterii devine: 1912, datorită unei induceri în eroare a istoriei literare, de care s-a făcut vinovat însuși dramaturgul. Nu mult după aceasta, proaspăta familie se mută la Paris, pentru ca tatăl să-și continue studiile și să-și susțină doctoratul în Drept. La 11 februarie 1911 se născu sora lui Eugen: Marilina. Urmă un al treilea copil, la o distanță de un an: Mircea; acesta însă nu viețui mult. Șeful familiei reveni în București în 1916, cu prilejul angajării României în Primul Război Mondial. Rămași în Capitala Franței, soția sa, dimpreună cu copilașii, trebuiră să se descurce singuri, deși familia doamnei o ajuta după puteri. Deoarece nici când se încheie războiul nu sosi nici o veste de la soț, femeia crezu că pierise pe front. Anumite restrângeri fură necesare. Mama și cei doi copilași urcară de la etajul patru la al șaselea al blocului unde locuiau. Cum sănătatea băiatului lăsa de dorit, mama lui îl trimise la țară, în La Chapelle Anthenaise (Mayenne). Rămaseră ambii copii aici între 1917 și 1918. Viețuirea printre țărani îi lăsară viitorului scriitor amintiri de neșters. Revenind la Paris, mama se mută cu ei la bunicii lor. E momentul când Eugen scrise o piesă ‘eroică’, dar și un scenariu comic, ambele pierdute. În 1917, primiră știri despre tatăl lor. Acesta nu numai că nu murise în război, dar nici măcar nu fusese pe front, scăpând, prin angajarea în Siguranță. În acel an, aspirând la o a doua căsătorie, ceru divorțul. Și deoarece a declarat că prima lui nevastă se refugiase în străinătate, ceru custodia copiilor și o obținu. În mai 1922, ambii reveniră lângă tatăl lor. Eugen fu înscris la Liceul Sfântul Sava, iar bacalaureatul îl susținu în Craiova în 1928. Mama lor îi urmă. Deoarece copii nu se înțelegeau cu mama vitregă, Marilina trebui să se mute cu mama naturală. Părintele nu voi să participe în nici un fel la cheltuielile de întreținere a ei. În 1926. O urmă și Eugen, drept rezultat al unei certe violente. Mama lor, dactilografă la o bancă, continuă să-i întrețină singură. În cele din urmă, Eugen ocupă o cameră din casa mătușii sale, sora tatălui. Acesta începu să-i dea, în mod neregulat, bani pentru existență. Dacă nu era prea grijuliu cu achitarea datoriei, în schimb se strădui să-i obțină o bursă pentru Franța, ca să studieze la Școala Politehnică. Însă fiul său nu era interesat decât de literatură. În anul 1928 debută, ca poet, în Bilete de papagal. Peste un an se înscrise la Filologie și în 1933 fu licențiat al Universității din București. Primul articol îl publică despre Ilarie Voronca în Zodiac în 1930. În 1931 avu loc debutul său editorial cu placheta: Elegii pentru ființe mici, din care este alcătuită culegerea de față. A colaborat la Vremea, Azi, Floarea de Foc, Viața Literară, România Literară, Critica, Facla, Universul Literar, Axa, Fapta, Ideea Românească și Zodiac. În 1934, debutează în volum ca eseist, cu culegerea eseurilor publicate anterior în revistele literare, intitulată: Nu. Scrierea a fost distinsă cu premiul Fundațiilor Regale în urma recomandării lui Tudor Vianu. La 8 iulie 1936 se căsători Rodica Burileanu. Peste trei luni, mama lui muri în urma unei congestii cerebrale. Eugen Ionescu era profesor de franceză la Cernavodă. Ulterior, la seminarul de la Curtea de Argeș și la acela din București. A fost promovat la Ministerul Educației, unde a răspuns de departamentul relațiilor internaționale. Între 1937 și 1938 a răspuns de secția de critică a revistei Facla. Colaboră la Rampa și la Părerile Libere. După apariția eseului său “Vocabularul Criticii”, în Vremea, în 1938, obținu o bursă la Paris în vedere redactării unei teze de doctorat: “Tema păcatului și a morții în poezia franceză postbaudelairiană”, pe care nu a isprăvit-o nicicând. Declararea celui de al Doilea Război Mondial îl readuse în țară, ca profesor la Colegiul Sfântul Sava, unde fusese elev el însuși. În urma eforturilor conjugate ale mai multor prieteni, plecă împreună cu ai săi în Franța, în mai 1942. Începu să-și câștige existența traducând și prefațând romanul lui Pavel Dan “Urcan Batrânul”. Fu acceptat să lucreze în cadrul serviciilor culturale ale Ambasadei Regale a României de la Vichy. Ulterior a fost numit atașat cultural. La 26 august 1944, soția sa dădu naștere unei fete: Marie-France. În Martie 1945, familia lui se mută la Paris. Nu găsi alt mijloc de trai decât acela de corector tipografic. Traduse opera lui Urmuz. O rudă de-a mamei sale îl ajuta să învingă dificultățile traiului. Tatăl lui muri în 1948. În același an începu să scrie “Cântăreața Cheală” pe care Théâtre des Noctambules o urcă pe scenă în 1950. Fu o cădere. Numai o mînă de intelectuali îl sporijiniră: André Breton, Luis Buñuel, Arthur Adamov și Mircea Eliade. Dobândi cetățenia franceză. În același an interpretă rolul lui Stepan Trofimovitch, din dramatizarea “Posedaților” lui Dostoievschi, în regia lui Henri Bataille. Intră într-un cerc de literați ce număra pe: Boris Vian, Raymond Queneau, Jacques Prévert, Marcel Duchamp și Michel Leiris, publicând în revista lor Cahiers du Collège de Pataphysique o sumă de lucrări. La 22 ianuarie 1970, Eugène Ionesco a fost ales membru al Academiei Franceze. În același an a primit Marele Premiu Austriac pentru Literatură Europeană. Dramaturgul cel mai iubit al Europei a murit la 28 martie 1994 la Paris și este înmormântat în cimitirul din Montparnasse. Note biografice de Mihai Rădulescu |