În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare
Și-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare.
Atent îmi plec urechea, și-ascult notele-i grele,
Ascult, cătând pe-ncetul să mă deprind cu ele,
Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,
Ce vrea să spuie marea cu-nfricoșata-i gură.
Dar apele-i țin taina, schimbând a ei cântare,
Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,
Și-acum, ca supt imperiul unei porunci secrete,
Își părăsește jocul, și-n larmă de trompete
Își trâmbiță mânia, iar miile-i de crește
Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,
Că cineva ascultă și-nseamnă cu mirare
Ce poate să surprindă din larga ei cântare.
Sămănătorul, 24 decembrie 1906
Din volumul „Fantazii”
|
