Cu Dante prin infern
(de Ion Bănuță)
M-am dus o clipă în Infern,
în bolgiile-adânci, dar Dante,
ce zugrăvi în vers etern
escroci, și papi, și duci, bacante,
pe când mă însoțea, în pas ușor,
și-i povesteam de Hitler, negru nor,
se-nvârteji-n coroana lui de laur
și-mi spuse : - Astfel de balaur
mi-a întrecut și mie-nchipuirea,
dar deapănă-ți, amice, povestirea !
- Pe feudalii tăi, părinte,
i-ai pus la stâlp, și iadul îi desfată
cu smoală neagră și fierbinte,
dar ei nu sunt decât copii în vată,
părinții lor acuma s-au născut!
Ciudat ! Să aibă tații fiii în trecut !
Au ars cuptoarele, pe întrecute,
și mii de oameni s-au sfârșit în vânt,
privind sticlos la șirul lung de brute.
Se răscula și recele pământ !
Și mă uitai cu scârbă-n vechea ladă,
ce-o iau în seamă numai cronicarii.
Pe tronuri mari de oase : Hitler, carii,
ce rod mărunt, căci vremea i-a mutat din lemn
în țeasta lui, să toace crudul semn
ce-a-ncins amarnic fruntea omenirii.
Dar, când umblam pe vântul pustiirii,
O pajură cu moartea-n aripi blege
veni din Bonn, scheletul să-i închege.
Os lângă os și gheară lângă gheară,
să-i dea din nou puterea ei de fiară,
și crucea strâmbă, înecată-n ură,
să verse-n lume cea mai neagră zgură!
Pe când priveam la Hitleri noi și vechi,
mi s-a părut ca Dante s-a urnit din lut,
strigând : " În cartea de atunci n-au încăput,
și filele sunt roase și străvechi ".
Prietene! Să mergem! Turmei de tâlhari
să-i fim în veacul XX slăviți gropari!
Din tobele iubirii și-ale urii
să cânte apele și trubadurii
și să răscoale munții-ncremeniți de veci,
să fie furnicar de oameni pe poteci,
și trăsnetul cumplit să se prăvale,
să-ngroape crima-n marșuri epocale.
Din volumul "Cu Dante prin infern"
(de Ion Bănuță)
M-am dus o clipă în Infern,
în bolgiile-adânci, dar Dante,
ce zugrăvi în vers etern
escroci, și papi, și duci, bacante,
pe când mă însoțea, în pas ușor,
și-i povesteam de Hitler, negru nor,
se-nvârteji-n coroana lui de laur
și-mi spuse : - Astfel de balaur
mi-a întrecut și mie-nchipuirea,
dar deapănă-ți, amice, povestirea !
- Pe feudalii tăi, părinte,
i-ai pus la stâlp, și iadul îi desfată
cu smoală neagră și fierbinte,
dar ei nu sunt decât copii în vată,
părinții lor acuma s-au născut!
Ciudat ! Să aibă tații fiii în trecut !
Au ars cuptoarele, pe întrecute,
și mii de oameni s-au sfârșit în vânt,
privind sticlos la șirul lung de brute.
Se răscula și recele pământ !
Și mă uitai cu scârbă-n vechea ladă,
ce-o iau în seamă numai cronicarii.
Pe tronuri mari de oase : Hitler, carii,
ce rod mărunt, căci vremea i-a mutat din lemn
în țeasta lui, să toace crudul semn
ce-a-ncins amarnic fruntea omenirii.
Dar, când umblam pe vântul pustiirii,
O pajură cu moartea-n aripi blege
veni din Bonn, scheletul să-i închege.
Os lângă os și gheară lângă gheară,
să-i dea din nou puterea ei de fiară,
și crucea strâmbă, înecată-n ură,
să verse-n lume cea mai neagră zgură!
Pe când priveam la Hitleri noi și vechi,
mi s-a părut ca Dante s-a urnit din lut,
strigând : " În cartea de atunci n-au încăput,
și filele sunt roase și străvechi ".
Prietene! Să mergem! Turmei de tâlhari
să-i fim în veacul XX slăviți gropari!
Din tobele iubirii și-ale urii
să cânte apele și trubadurii
și să răscoale munții-ncremeniți de veci,
să fie furnicar de oameni pe poteci,
și trăsnetul cumplit să se prăvale,
să-ngroape crima-n marșuri epocale.
Din volumul "Cu Dante prin infern"