Spre steaua carnagiului
(de Mihai Ursachi)
„Treceam – câtă vreme – pe lângă limanuri
Prin intermundii, tărâmuri inferme,
Fără opriri la cereștile hanuri,
Căci vai, călăream pe un vierme.
“De ce, întrebai albiciosul meu cal,
A trebuit să mă nasc pentru tine, iar tu
Pentru ce m-ai ales?” Infernal
Ondulându-și spinarea, tăcu.
“Pentru ce ești atât de molâu, de docil,
Pentru ce nu nechezi?” Și simțindu-l că plânge,
Cu pinteni adânci răscoleam în țesutul fragil.
…Picioarele mele sunt roșii de sânge…
“O, zisei atunci, umoarea aceasta eu o cunosc,
Curge-n vinele mele, tu n-o poți avea.”
Și plin de mânie lovii cu cravașa mea, pleosc!
În ochii ființei aceleia, care tăcea.
Lumina miloasă a Căii Lactee
Ne-nvălui… Din rana deschisă
Căta către mine un ochi de femeie
Nespus de iubit – amintire ori vise.
Iar mâinile mele sunt roșii, sunt roșii,
Întocmai ca steaua carnagiului, Marte,
Spre care pluteam amândoi, ticăloșii,
Pe care nimic nu ne poate desparte.
Din antologia “Acești mari poeți mici” alcătuită de Mihai Rădulescu
(de Mihai Ursachi)
„Treceam – câtă vreme – pe lângă limanuri
Prin intermundii, tărâmuri inferme,
Fără opriri la cereștile hanuri,
Căci vai, călăream pe un vierme.
“De ce, întrebai albiciosul meu cal,
A trebuit să mă nasc pentru tine, iar tu
Pentru ce m-ai ales?” Infernal
Ondulându-și spinarea, tăcu.
“Pentru ce ești atât de molâu, de docil,
Pentru ce nu nechezi?” Și simțindu-l că plânge,
Cu pinteni adânci răscoleam în țesutul fragil.
…Picioarele mele sunt roșii de sânge…
“O, zisei atunci, umoarea aceasta eu o cunosc,
Curge-n vinele mele, tu n-o poți avea.”
Și plin de mânie lovii cu cravașa mea, pleosc!
În ochii ființei aceleia, care tăcea.
Lumina miloasă a Căii Lactee
Ne-nvălui… Din rana deschisă
Căta către mine un ochi de femeie
Nespus de iubit – amintire ori vise.
Iar mâinile mele sunt roșii, sunt roșii,
Întocmai ca steaua carnagiului, Marte,
Spre care pluteam amândoi, ticăloșii,
Pe care nimic nu ne poate desparte.
Din antologia “Acești mari poeți mici” alcătuită de Mihai Rădulescu