Bunătatea orbilor
(de Wislawa Szymborska)
Poetul își citește versurile în fața orbilor.
N-ar fi crezut că o să-i fie atît de greu.
Vocea îi tremură.
Mîinile la fel.
Își simte fiecare propoziție
supusă unui test al întunericului.
Trebuie să se descurce singur,
fără ajutorul culorilor sau al luminii.
Un efort mult prea mare
pentru stelele din poemele sale,
pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminițele, luna,
pentru peștii de culoarea argintului de sub apă,
ori pentru vulturul atît de tăcut din înaltul cerului.
Citește – de vreme ce e prea tîrziu să se oprească –
despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiștea-nverzită,
despre acoperișurile roșiatice gata de numărat în vale,
despre numerele nărăvașe de pe tricourile unor jucători
sau necunoscutul despuiat ce stă în ușa-ntredeschisă.
Și-ar dori să nu mai menționeze – deși nu are de ales –
toți sfinții de pe cupola catedralei,
fluturatul unei mîini de la fereastra unui tren,
lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire,
pînzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri.
Dar nemăsurată e bunătatea orbilor,
nelimitată le e îngăduința, mărinimia.
Ei ascultă, zîmbesc și aplaudă.
Cîte unul chiar se apropie
cu o carte ținută pe dos
cerînd un autograf de nevăzut.
Traducere de Doru Cosmin Radu
(de Wislawa Szymborska)
Poetul își citește versurile în fața orbilor.
N-ar fi crezut că o să-i fie atît de greu.
Vocea îi tremură.
Mîinile la fel.
Își simte fiecare propoziție
supusă unui test al întunericului.
Trebuie să se descurce singur,
fără ajutorul culorilor sau al luminii.
Un efort mult prea mare
pentru stelele din poemele sale,
pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminițele, luna,
pentru peștii de culoarea argintului de sub apă,
ori pentru vulturul atît de tăcut din înaltul cerului.
Citește – de vreme ce e prea tîrziu să se oprească –
despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiștea-nverzită,
despre acoperișurile roșiatice gata de numărat în vale,
despre numerele nărăvașe de pe tricourile unor jucători
sau necunoscutul despuiat ce stă în ușa-ntredeschisă.
Și-ar dori să nu mai menționeze – deși nu are de ales –
toți sfinții de pe cupola catedralei,
fluturatul unei mîini de la fereastra unui tren,
lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire,
pînzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri.
Dar nemăsurată e bunătatea orbilor,
nelimitată le e îngăduința, mărinimia.
Ei ascultă, zîmbesc și aplaudă.
Cîte unul chiar se apropie
cu o carte ținută pe dos
cerînd un autograf de nevăzut.
Traducere de Doru Cosmin Radu