Vă-ntoarceți iar, figuri sfios-plăpânde,
Ce-n ochiul vag de timpuriu m-ați nins;
Să vă rețin, acum, abia născânde?
De-acest miraj mai sunt eu azi atins?
Cum vă-mbulziți! ei bine, creșteți blânde
Din fum și ceață-n juru-mi dinadins;
Cutremurat mi-e pieptul tinerește
De suflul vrajei ce vă urmărește.
Voioase zile-mi ies cu voi în cale
Și-atâtea umbre dragi se-ntorc tăcut;
Ca basme-aproape stinse vin agale
Prietenia, cel dintâi sărut;
Și iar mi-e fraged chinul, sună-a jale
Al vieții labirintic drum pierdut,
Numind pe bunii, ce, mințiți de soarte
Cu ore-alese, mă-ntrecură-n moarte.
Ei n-aud noul câtec ce-i îmbie,
Cei scumpi, cărora-ntâiul le-am cântat;
S-a spart prieteneasca vălmășie,
Și ah! ecoul prim s-a spulberat.
Cântarea mea-n mulțimi străine-adie,
De-aplauze chiar mi-e pieptu-nfricoșat,
Iar cei ce mi-au sorbit pe vremuri cântul,
De mai trăiesc, i-a risipit pământul.
Și mă cuprinde-un dor uitat de sfera
Acelor duhuri grave-n pașnic stol,
Cu lânced sunet umple atmosfera
Șoptindu-mi cânt, ca harfa lui Eol,
Fiori mă prind, și lacrimi curg; severa
Mea inimă zvâcnește rar, domol;
Tot ce posed, mai văd ca-n depărtare,
Iar ce s-a stins, aievea-n jur mi-apare.
Din „Faust”, traducere de Ștefan Augustin Doinaș, Editura Univers, București, 1982
|
