Oscar Wilde - Discipolul - poem în proză

	Când Narcis a murit, iazul plăcerii sale se preschimbă dintr-un potir de ape dulci
într-un potir de lacrimi sărate, şi Oreadele veniră plângând prin codrii, pentru a-i putea
cânta iazului şi a-l mângâia.
	Şi când văzură că iazul se preschimbase dintr-un potir de ape dulci într-un potir de
lacrimi sărate, ele îşi despletiră cozile părului şi se jeliră iazului şi îi ziseră: 'Nu ne miră
că boceşti în felul acesta după Narcis, atât de frumos era.'
	'Chiar a fost Narcis frumos?' spuse iazul.
	'Cine să ştie aceasta mai bine ca tine?' răspunseră Oreadele. 'Pe lângă noi doar
trecea totdeauna, ci pe tine te căuta, şi obişnuia să se întindă pe malurile tale şi să se uite
la tine în jos, şi în oglinda apelor tale îşi reflecta propria-i frumuseþe.'
	Iar iazul a răspuns: 'Dar eu l-am iubit pe Narcis, deoarece atunci când se lungea pe
malurile mele şi privea la mine în jos, în oglinda ochilor săi totdeauna mi-am văzut
frumuseţea reflectată.'

În româneşte de Mihai Rădulescu