Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Duiliu Zamfirescu

(1858 - 1922)

Harpista
Salbele
Un trandafir
Ianuarie
Noapte bună
Amurg
La lună
Fugind de tot
E mort poetul
Preludiu
Luceafăr
Adio
Primăvara


         

Harpista

Orgia se sfârșise... ieșeau grupe glumețe
De capete aprinse, de ostenite fețe,
Mergând să se întinză sub cerul cel senin,
Beți unii de câștiguri, iar alții beți de vin.
În umeda tavernă abia mai rămăsese
Câțiva bețivi de fructe ce dormitau pe mese,
Trei lampe fumegânde, trei calfe de cizmari
Și Paola harpista cu ochii săi cei mari.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă,
Îți pleci frumoasa-ți frunte pe orișicare pernă,
La orișicare bal?...

Din lampa fumegândă scăpând o lungă rază
Pe bucle catalane ușor se-mprăștiază...;
Din harpa încântată zburând accente vii
Spun razei tot misterul cerestei armonii...;

Din ochii ei, mari lacrămi, din suflet, trist suspin
Spun notelor murinde omorantoru-i chin.
Ș-atuncea... tot mai tare la sân harpa și-o strânge
Și plâng coardele mute și însuși glasu-i plânge:
“Spre tine, ah! Spre tine, țărm vecinic înverzit,
E dusă-a mea gândire de-un dor nemărginit...
La tine, golf poetic, cu apele senine,
Speranța mea visează... la tine, tot la tine!
Adio, cer albastru, ca sufletul senin,
Adio, vânt de mare, ca cugetul de lin,
Alerg mereu prin lume, dar gându’ mi-e ‘napoi...
Cu voi e fericirea, cu voi..., numai cu voi...”
Și glasul ei se stinge încet... încetinel.

Rembrandt, dacă vreodată celebrul tău penel
Ar fi voit să puie, în umbra delicată,
Doi ochi plutind albaștri în lacrima-nfocată;
Orpheu, dacă pe tine, zmintitul tău amor,
Te-ar fi făcut să cauți un lung cântec de dor...;
Orpheu, îți găseai dorul cântat într-o tavernă
Și tu, Rembrandt, modelul plângând pe-o neagră pernă.

Cântă... De la masă o calfă de cizmar
Sculându-se, la dânsa veni cu un pahar:
- Destul, de două ceasuri ne duci într-un suspin.
Mai bine bea... Îneacă-ți suspinul tău în vin.
În vin! Ce fericire!... Bea Paola și cântă!
Ce stai cu ochii-n lacrimi, spășită ca o sfântă?
Sărută-mă mai bine, îți dau doi gologani...
- Doi bani pe-o sărutare!... Doi bani! Pentru doi bani?
Și-n fața mamei sale va mai veni ea mâine?
Doi bani!... O șoaptă-i spune: doi bani azi sunt o pâine.
Primește!
Trist atuncea ea capul și-l întinde
Iar el, cizmarul vesel, în brațe-o și coprinde.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă,
Îți pleci frumoasa frunte pe orișicare pernă
La orișicare bal?
O... da, căci sunt pe lume mizerii omenești
Ascunse, fără milă, în piepturi femeiești.
Sunt suflete pe care mizeria le pierde
Cum pierde vântul toamnei un dafin încă verde.

O lacrimă e-o lume de tainice dureri
Ce sunt și-n corp și-n suflet și nu sunt nicăieri;
Un zâmbet printre lacrămi e raza cea din soare
Ce vesel se răsfrânge pe-un lung câmp de ninsoare.
Și când gândesc că-n lume sunt suflete menite
În veci de blânda rază a nu fi încălzite,
Când văd că sunt ființe ce port pe frunte scris
Eternă suferință și-n trai, și-n somn, și-n vis,
Mă-ntreb de nu-i mai bine a-și duce fiecare
Adânca sa durere pe șesuri sau pe mare
Spre groapă sau spre bal?
De nu e drept să moară talente prin taverne
Și ochii mari să plângă, pierduți pe negre perne,
În nopți de carnaval...?
Cu ochii stinși de vițiu, cu sufletul de rele,
Cu gându-n cercetare cătând cum să se-nșele,
Își dau sudoarea frunții pe cărțile murdare
Ș-apoi câștigătorul o dă pe-o sărutare.

Călin, iubit de soartă și iubitor de vin,
Venise lângă dânsa să vadă-un alt Călin
Ce-n ochii ei cu lacrămi, ușor se oglindea...;
Ș-atuncea îi vrea ochii; el ochii ei îi vrea!
- Ascultă-mă, fetițo, stai, cântă-ncetinel:
Ai ochi limpezi ca vinul și-mbătător ca el.
Vin vechi, asta se știe... - Dă-mi ochii să-i sărut;
Îți dau trei bani... Sau cere cât vrei. – Cât ai cerut?
Ea tace. Gându-o duce, în repedele-i zbor,
Spre casa mamei sale în care vede-un nor.
Din norul de lumină o mână stă întinsă 
Poruncitoare, crudă, spre candela cea stinsă.
- Primesc – ea zice iute – primesc trei gologani...
De ce nu pot a-ți vinde și zilele-mi pe bani?
...........................................................

Și când se duce-acasă, cu ziua dimpreună,
De candela madonei atârnă o cunună,
Apoi ușor se pleacă pe-a mamei față mută
Și buclele ei albe cu drag i le sărută.
Bătrâna, cum o simte, de sânul ei o strânge
Și plânge și-o sărută și-o-ntreabă și iar plânge:

- Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă,
Îți pleci frumoasa-ți frunte pe orișicare pernă,
La orișicare bal?

Iar ea, abia-i răspunde, cu vocea ei cea stinsă:
- Dormi, mamă, dormi în pace, ai candela aprinsă!

1880

La inceputul paginii

         

Salbele

Când a fugit către zori
Noaptea a lăsat pe flori
Câte trei rânduri de salbe
De mărgăritare albe.

Soarele cum s-a ivit,
Razelor a poruncit
Salbele de i-a adus
Și la gâtu-i și le-a pus

De-atunci orișicare floare
Plânge scumpele odoare...
Iar de vreți cătați în zori:
Veți găsi lacrămi pe flori.

1880

La inceputul paginii

         

Un trandafir

Ca o respirare slabă, cea mai tristă, cea din urmă
Ce o scoate-n agonie sufletul care se curmă,
Înflorit-a trandafirul din fereastra mea cu soare
Bobocelul cel din urmă, cea din urmă dulce floare.
Eu l-am rupt atunci din glastră și l-am pus într-un pahar
Vrând să-i dau prin apă dulce viață lungă...
În zadar!

Cum e azi, chiar pusă-n apă va muri sărmana floare
Precum sufletu-mi muri-va chiar întinerit la soare.
Dar ducându-mă, un lucru pe pămant eu mai doresc:
Aș voi acestei roze, zile lungi să-i dăruiesc...
Sau de nu, privind pe gânduri cum cad foile-i în șir,
Să am drept tovarăș ultim cel din urmă trandafir.

Octombrie 1881

La inceputul paginii

         

Ianuarie

Frigul, scriitor pe geamuri
Cu zăpezile se joacă
Și le schimbă-n promoroacă
Atârnând ciucuri pe ramuri.

Din fereastra-mi înghețată
Stau uitându-mă la cer:
Norii, plumbuiți de ger,
S-au strâns pată lângă pată.

Trist și singur ca un greier
Vălul timpului rupându-l,
Eu aștept să-mi toarcă gândul
Într-un colț mai cald de creier.

Iar afară numai fumul
Subțiratec își ia zborul;
Eu îmi leg de dânsul dorul
Și-n văzduhuri îi dau drumul.

1888

La inceputul paginii

         

Noapte bună

Noapte bună, noapte bună,
Copilaș cu gura mică,
Dormi sub razele de lună
Și la cap c-o floricică.

Mâine, când te-i deștepta,
Razele din sfântul soare
Genele ți-or săruta,
Socotindu-te o floare.

Și-or trimete către tine
De pe-un vârf de romaniță
Ursitoarele de bine
Pe aripi de gărgărița.

Azi norocul îți zâmbește,
De pe drumuri te adună:
Gărgărița urmărește,
Urmărește-o... Noapte bună.

1893

La inceputul paginii

         

Amurg

Se lasă noaptea, limpede și caldă;
Răsare luna palidă pe cer,
Punând pe valuri brațe ce se scaldă
Și-n toată firea aer de mister.

Pe-un soclu rupt, o veselă bacantă
Și-nvăluie, de două mii de ani,
În haina umbrei, pururi elegantă,
Splendoarea umerilor diafani.

Mișcând din flamuri, vechile trireme,
Adorm în pacea lungului amurg,
Înfiripând un vis din altă vreme:
Izbânzile lui Hermes Demiurg.

La umbra lor, pescarul trage-o plasă
Și cântă-ncet, cu glas adormitor,
Duioasa lui tragudie de-acasă,
Visând și el un vis în viitor.

1894

La inceputul paginii

         

La lună

E noaptea caldă. Stelele ușoare
Clipesc din gene, line, depărtate.
Pe iazul morii apa nu mai bate;
Pe dealuri focul cel din urmă moare.

Privind pe ceruri căile stelate,
Adorm în lumea lor fermecătoare.
În somn răsare luna gânditoare
Și umple bolta de singurătate.

O simt cum trece, clară, tot mai clară,
Pe-nchipuitul arc al hemisferei;
O simt, dar nu o pot privi-n afară.

Această nouă formă a durerii
Tu o cunoști... Revino mâne sară,
Icoana castă a nemângâierii!

1894

La inceputul paginii

         

Fugind de tot

Fugind de tot: de lume și de tine,
Mă duc să dorm pe-ntidere de ape;
Acolo groapa vântul să mi-o sape;
Amurgul serii cadă peste mine.

Nespus de dulcea ei singurătate
Și-o poartă-n lume luna gânditoare:
Mă uit la dânsa, și nu mă mai doare
Viața-mi plină de pustietate.

O tu, acela ce mă faci să sufăr,
O suflete, întoarce-te prin astre
Și lasă-mă pe apele albastre,
Să dorm de veci, cu capul sub un nufăr.

Bruxelles, 1894

La inceputul paginii

         

E mort poetul

E mort poetul. Cea din urmă dramă
Ca cea dintâi, va fi necunoscută:
De-o ideală minte începută
Acum o-ncheie glasul de aramă.

Alături stă, încremenită, mută,
Sărmana lui, nemângâiata mamă;
Ea lung ridică colțul de maramă
Și tremurând pe mână îl sărută.

Într-un pahar se scutură o floare,
O floare prinsă la o cununie
Ce ca și dânsul s-a plecat și moare.

Iar prin perdele, raza aurie
Aduce caldul zâmbet de la soare:
O mângâiere scumpă, dar târzie.

1895

La inceputul paginii

         

Preludiu

În fund de peșteri, picură de veacuri
Tăcute lacrămi, ce mereu se mână
Spre albele misterioase lacuri,
Și din adâncul lor răsar fântână.

Fântâna rece gâlgâie din stâncă
Și răspândește unde de răcoare:
Pădurei verzi dă vocea ei adâncă,
Câmpiei triste sălcii plângătoare.

Așa în suflet picură cu-ncetul
Viața, ceasuri de melancolie:
Fântână clară, murmură poetul
O, de demult uitată poezie.

1896

La inceputul paginii

         

Luceafăr

"Luceafăr ce vii de departe
Și vremuri străbați peste vremuri,
Ca-n lumile noastre deșarte
Luminile blânde să-ți tremuri,

Ce patimi te poartă pe cale,
Ce doruri te mână prin haos,
De nărui luminile tale
Pe lanuri de negru repaos?"

Așa parcă zice poetul
Când noaptea privește la stele
Și intră încetul cu-ncetul
În sufletul candid din ele.

"De viu, și tot viu, și tot scapăr
Din razele mele curate,
Eu fug și încerc să mă apăr
De groaza de singurătate.

Tu nu știi ce crudă menire
E dată luminii supreme:
A merge pe nemărginire
În curgere goală de vreme.

Pe când tu c-un deget în pagini
Stai pacinic la umbra pădurii
Și mintea ți-o porți în imagini
De zmei, de povești și lemurii

Tu poți mângâia din privire
Sclipirea luminilor mele
Și când eu mă sting, prin gândire
Tu poți zămisli alte stele.

Tu ai o putere în tine
Ce rumpe izvodul a toate,
La toți voitoare de bine
Și dulce cât nu se mai poate.

Deci lasă-ți deprinsul de-a geme
Și dorul de bolta cerească,
Că nu e iertat să blesteme
Acelor ce pot să iubească."

1899

La inceputul paginii

         

Adio

Adio, dulcea mea durere
Ce-atât de mult m-ai chinuit.
Te las, că nu mai am putere
Să te urmez pân-la sfârșit.

Tu ești sfioasă și curată
Ca floarea albă de pe stânci,
Dar ai făptura vinovată,
Cu ochii negri și adânci.

Și nu-nțelegi că eu sunt bietul
Nebun culegător de flori
Ce mă ridic încet cu-ncetul
Până la stâncile din nori.

Dar forma ta înșelătoare
Ia calea timpului apus,
Și când ajung până la floare,
Ea se ridică tot mai sus.

(Pe Marea Neagră)

La inceputul paginii

         

Primăvara

Bine-ai venit din nou la noi
Surată primăvară,
Să mai răsune prin zăvoi
Teleanca turmelor de oi
Și cucul pierde-vară.

Bine-ai venit cu părul prins
În mărgăritărele,
Cu trupul pe sub sân încins
În volburate într-adins
Rochiți de rândunele.

Mireasă-n carul tău de flori
Cu fluturi prin bulendre,
Aduci taraf de cântători,
Vioarele-n privighetori
Iar cobza-n măcălendre.

Dai lumii sufletul senin
Și dor de poezie,
Dai chef de joc și de pelin
Și poate, un pahar cu vin
Nuntașului ce scrie.

Roma, 1902

La inceputul paginii