Mircea Ciobanu - E timpul

Se cade-n aplecare să privesc
la ceasul setei faţa lui în cană,
dar cel ucis în apă nu se-arată
şi norii lasă-n urma lor vedenii.
Dig ars, prund orb – mi-ating cu mâna faţa
şi dau de unul care-a fost şi singur
s-a-ntors din valea unde spinii mor;
şi ca să plec îmi spun că la o fugă
de cal bătut e lacul scurs prin pietre
şi, trase-n gol, ecluzele păzind
amara brumă, umbra suprapusă.
N-am plâns de mult, e timpul, şi se-ntâmplă
un semn de sus c-ar trebui să plâng,
or, degetele duse pân-la pleoapă
se-ntorc uscate; şi-aş fi vrut să-l văd
privindu-mă din lacrimă – de-acolo
de unde-n vânt se tremură; de unde
răsfrântul cer răzbună, ia-napoi
şi nu mai dă, dar cere fum de jertfă.

Din volumul „Patimile”, 1968