Epistolă către prieteni - François Villon

Vă înduraţi de mine, îndurare, 
Atât măcar, prieteni, de-aţi avea! 
În hrubă zac, nu sub un pom în floare, 
Aici, în surghiunia cea mai grea, 
Cum Domnul se-nvoi cu Soarta mea. 
Cocote, crai, novici şi tinerei, 
Voi acrobaţi, voi dansatorii cei 
Mai iuţi ca strechea, ageri ca iatanul, 
Cu voci ca zvonul unor clopoţei, 
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul? 
 
Voi menestrei cântând în voia lor, 
Craidoni, ce numai râdeţi şi glumiţi, 
Şi risipiţi bani buni ori calpi cu spor, 
Oameni de duh, oleacă aiuriţi, 
Estimp el moare de mai zăboviţi. 
Stihuitori de cântec, vers, oraţii, 
De se va stinge, faceţi-i libaţii. 
El zace, raze nu-i aduc aleanul, 
Nici adieri, i-s ziduri grele fraţii. 
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul? 
 
Veniţi să îl vedeţi în pătimire, 
Nobili iertaţi de orice bir şi dare, 
Neaplecaţi la legi şi cârmuire, 
Ci doar în faţa Domnului cel mare. 
Postind duminici, marţile, oricare, 
Lui dinţii ca de greblă i se fac, 
(Din coji uscate, nu din cozonac), 
Şi-i toarnă-n maţe apă cu toptanul, 
În hău adânc nu-i masă, nici hamac, 
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul? 
 
Juni ori bătrâni, prinţi ce vă pomenesc, 
Aduceţi-mi iertare cu sigil domnesc, 
Şi scoateţi-mă-n coş, tras cu arcanul. 
Aşa se-ajută porcii, mă gândesc; 
Guiţă unul doar, în turmă o tulesc. 
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul? 

În româneşte de Dan Dănilă