Oscar Wilde - Făptuitorul de bine - poem în proză

	Era la vremea nopţii şi era singur.
	Şi zări departe zidurile unei cetăţi rotunde şi se îndreptă către cetate.
	Şi când se apropie de ea, auzi înlăuntrul cetăţii tropăitul picioarelor bucuriei, şi
râsul gurii bucuriei şi zgomotul mare a numeroase lăute. Şi a bătut în porţi şi unii dintre
paznici i-au deschis.
	Şi a văzut o casă ce era din marmură şi avea frumoase coloane de marmură în faţa
ei. De coloane atârnau ghirlande, şi înăuntru şi în afară erau făclii de cedru. Şi a intrat în
casă.
	Şi când a trecut prin sala de calcedoniu şi prin sala de jasp şi a ajuns în lunga sală
de petreceri, a văzut întins pe un culcuş de purpură marină pe cineva al cărui păr era
încununat cu trandafiri roşii şi ale cărui buze erau roşii de vin.
	Şi merse în spatele său şi îl atinse pe umăr şi îi spuse: 'De ce trăieşti astfel?'
	Şi tânărul se întoarse către el şi îl recunoscu, şi îi răspunse zicând: 'Păi, odinioară
am fost lepros, şi tu m-ai tămăduit. Cum să trăiesc altfel acum?'
	Iar El ieşi din casă şi umblă iarăşi pe stradă.
	Şi după puţin timp, văzu pe careva al cărei chip şi veşmânt erau boite şi ale cărei
picioare erau încălţate cu perle. Şi în urmă-i venea, încet ca un vânător, un tânăr care
purta o mantie în două culori. Acum faţa femeii era precum faţa frumoasă a unui idol, iar
ochii tânărului străluceau de poftă desfrânată.
	Iar El îi urmă cu grabă şi atinse mâna tânărului şi-i zise: 'De ce priveşti la această
femeie în felul ăsta?'
	Iar tânărul se întoarse pe loc şi Îl recunoscu şi spuse: 'Păi am fost orb cândva, şi
mi-ai dat vederea. La ce altceva trebuie să mă uit?'
	Şi El alergă înainte şi atinse veşmântul boit al femeii şi îi vorbi: 'Nu există nici un
alt fel de a umbla decât în calea păcatului?'
	Iar femeia se întoarse spre El şi Îl recunoscu, şi râse şi zise: 'Păi, Tu mi-ai iertat
păcatele, iar calea aceasta este o cale plăcută.’
	Şi El ieşi din cetate.
Şi când a ieşit din cetate, văzu şezând la margine de drum un tânăr care plângea.
Şi se îndreptă către el şi îi atinse pletele lungi ondulate şi îi spuse: 'De ce plângi?'
	Iar tânărul îşi ridică privirile şi Îl recunoscu şi Îi dădu răspuns: 'Păi, cândva am
fost mort şi Tu m-ai ridicat din morţi. Ce altceva să fac decât să plâng?'

În româneşte de Mihai Rădulescu