Alecu Donici - Gândul

Stau, mă uit la ceruri, în a lor senin 
Trista mea vedere uimit rătăceşte. 
Mă uit şi la soare: de lumină plin 
El încălzind lumea pururea luceşte.

Dar soarele, cerul nu sunt depărtate, 
Iar legea naturii pe om a oprit 
Cu ţărna-mpreună să poată străbate 
Mai sus decât este el înmărginit.

Privesc mândrul vultur cum se-naripează, 
Cum fâlfâie-n aer zburând peste nori; 
Cum falnic răspică a soarelui rază, 
Se urcă, se pierde din ochi muritori.

O! Atunci mâhnirea sufletu-mi apasă, 
Atunci îmi plec capul şi adânc oftez: 
Omule! fiinţă slabă, ticăloasă, 
De ce după vultur nu poţi să urmezi!

Dar de-odată gândul în mine răsare 
Ca un fulger iute, ce e plin de foc, 
Se-nalţă la ceruri, trece peste soare, 
Şi cu neastâmpăr cată în alt loc.

Toate le cuprinde, toate le măsoară, 
Află a lor timpuri, regule şi curs, 
Plin de nemurire mai departe zboară 
La poarta veciei, la cel nepătruns!