Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Geo Dumitrescu

(1920 - 2004)

Portret
Romantism
Ford
Africa de sub frunte
Ar fi bine să uiți
De după Lamartine
Argumente îmi curgeau pe tâmplă


         

Portret

Acum pictez un tablou mare –
vreau să-mi fac un autoportret.
Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,
aici, creierul – un aparat sacru și concret.

Undeva vor fi neapărat nasul, gura,
n-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,
aici în colț o să-mi pictez gândurile –
o claie informă de rufe murdare.

Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –
va lăsa să se vadă interiorul
(cu totul neinteresant, indefinitiv),
sus, sprâncenele își vor schița zborul.

Două aripi vor fi probabil și urechile,
fruntea cutată – o scară către infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia roșie a sărutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zări, în fine,
cicatricea unei găuri în frunte,
sau în maldărul recuzitelor inutile,
ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte ...

Din volumul « Libertatea de a trage cu pușca » 1946

La inceputul paginii

         

Romantism

Suntem oameni inteligenți – ți-e mai mare dragul !
prietene, versul e otravă și pâinea e scumpă și rea ;
altădată ședeam de vorbă și scuipam
și nu ne părea rău că timpul trecea.

Astăzi, în birou e prea frig și oamenii sunt uscați și galbeni –
fiecare e plin de milă și toți au un gând meschin.
Nopțile sunt sticloase ca ochii morților
și ca să te mai îmbeți trebuie să bei spirt, nu vin.

Altădată eram mai proști și ne vedeam de treburi ;
aveam bani, timp, nostalgia foamei – și era bine,
știam doar că în Japonia se vând becuri ieftine
și că zilele ne sunt teribil de puține.

Suntem oameni inteligenți – ți-e mai mare dragul ! ...
Vom avea și noi să povestim de un război
frumos, mare, epopeic, nemaivăzut,
la care, ehe ! am luat parte și noi !...

Prietene, îți spun, versul e otravă și pâinea e scumpă,
O să te întreb totuși peste cinci ani, fără pic de pedanterie
(când vom fi iar proști și vom avea vreme) :
... « Înainte sau după marea bătălie ?»

Mâine o să vie primăvara cu flori multe și inutile –
dar fetele sunt dactilografe și luna e pătată de venin,
nopțile sunt sticloase ca ochii morților
și ca să te mai îmbeți trebuie să bei spirt, nu vin ...

Din volumul « Libertatea de a trage cu pușca » 1946

La inceputul paginii

         

Ford

Știi, omule nou, ieri am plecat cu închipuirea
peste întinderile tale de pământ și viață ;
nu credeam că femeia ta e mașină de gătit cu petrol
și că-ți înnozi șireturile cu aparatul în fiecare dimineață.

Am fost foarte mirat când ți-am citit numele cu « dublu-ve »
și când am văzut vastele tale abatoare de tinichea,
unde tai cu eroism și dezinvoltură
tot ce-ți trebuie pentru burta și gloria ta.

Eu îți spun că știu să fac versuri,
tu îți încrețești fruntea de mușama bronzată,
îmi demonstrezi că elevatorul ăsta reprezintă una sută mii brațe omenești
și cugeți cordial că poezia este iremediabil demodată.

Mi-arăți apoi cirezile tale enorme – 
boii tăi au coarne frumoase, privirile calme și nările moi,
e cu neputință să crezi că funcționează cu benzină
și că se războiesc și ei ca toată lumea și ca noi.

Vezi, omule nou, ai dreptate să râzi de mine –
vagoanele tale de grâu înconjoară globul de « atâtea » ori,
Fordul tău are mulți cai-putere
și din vârful celor 300 de etaje ție nu-ți vine niciodată să zbori.

Tu ești simplu, și mare, și practic, și util, ca Majestatea Sa Cărbunele,
omule nou – cap de nucă ! –
în creierul meu se învârte o Americă întreagă de gânduri
și eu încă mai stau câteodată de vorbă cu o ulucă ...

Din volumul « Libertatea de a trage cu pușca » 1946

La inceputul paginii

         

Africa de sub frunte

Numai vești rele mai aștept.
Numai vești proaste mai pot aduce :
a mai murit un copac,
a mai plecat o pasăre,
cineva și-a tăiat sufletul într-un
ciob de oglindă,
undeva, în continentul iubirii
au năvălit oamenii-cangur ...

Toate vânturile bat de-a-ndărătelea,
zicând că trebuie îndreptați arborii
pe care tot ele i-au strâmbat. Și astfel
mortalitatea arborilor
a crescut înspăimântător –
căci nimic, o, nimic nu se poate îndrepta
fără încuviințarea sevelor,
și tot ce se-ndreaptă cu de-a sila
se frânge ...

De aceea, nu mai aștept decât vești rele –
se vor distinge probabil și focurile rămase,
va crește păr aspru de cal
pe ultimele frunți albe, strălucitoare,
nesfărâmate încă de ciomege,
și ultimele cântece în păduri
vor fi ale gorilelor-lupi ...

Până atunci, toată lumea trebuie
să se scarpine individual –
așa e legea, așa e obiceiul
înainte de moarte. Nu stăruiți,
nu se acordă nici o dispensă –
doar ciungii au nevoie să se scarpine
reciproc, cu botul sau cu picioarele ...

Și între timp a mai murit un copac,
a mai plecat o pasăre,
cineva și-a tăiat oglinda
într-un ciob de suflet,
și oamenii-cangur se înmulțesc
în buzunarul de la spate al lumii ...

Numai vești rele mai aștept.

Din volumul « Nevoia de cercuri » 1966

La inceputul paginii

         

Ar fi bine să uiți

« ... Du-te acasă, prostule,
Nu-ți mai pierde nopțile »
(Cântec lăutăresc)

- Ar fi bine s-o uiți ! îi spuneam inimii,
uit-o, îți spun! Îi strigam furios,
așază lespezi înalte de liniște în urma ei,
uit-o!, suflând încet, dă zbor păpădiei străine ...
- Ușor de zis! Mi-a răspuns – nicicând
n-a fost dat nimănui a uita
focul în care piere arzând.

- Uitați-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,
alungați-o din lacrimă și din lumină,
uitați-o, vă spun !
- Eram niște cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai găsea drumul spre noi.
Ca niște afumate răni de glonț,
spre lume aținteam
sticloase întrebări încremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind ușor geamul subțire, uscat,
lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea –
lumini fierbinți, în mijlocul cărora
tolănită, domnește.
Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămâne –
alungă-ți ochii, lumina,
căci numai o dată cu noi
va pleca și ea de la tine.

- Uitați-o, uitați-o ! le strig disperat mâinilor,
uitați-o, voi, ciudate vietăți electrice,
liniștitele mele unelte :
de-acum înainte, cuprindeți văzduhul în brațe,
hărăziți mângâieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar întinderii albe a hârtiei,
și rotunjiți-vă palmele în jurul mărului
și-al portocalei,
de-acum înainte, cuprindeți de mijloc
doar arborele din drum, tăcut și statornic.

- Uit-o și tu, îi strig sângelui,
întoarce-te acasă, prostule, adună-ți apele
în matca lor veche și, cântând,
lasă unda să-ți joace în voie
pe prundurile multicolore ale vieții ...
- Zadarnic, zadarnic ! îmi spune
n-ai cum să-ntorci, nu mai poți alege
unda grăbită a râului
din vânătul val nestatornic al mării
în care s-a pierdut fără urmă ...

- Uit-o ! îmi strig disperat mie însumi,
fugi, gonește, scapără-ți pașii
departe spre zare, încotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita în urmă,
azvârle peste umăr pieptenele :
dese păduri înalte s-or așterne
între tine și ea!
fugi, azvârle oglinda : lacul întins,
cu nemărginirea-i de ape, va îneca
amintirea ei ...

Fug, alerg ... Zadarnic alerg, o, zadarnic :
oglinda umedă a lacului 
cu ochii ei calzi, luminoși, mă privește,
iar șoapta pădurii adânci mă tot cheamă
cu glasul, cu vorbele ei,
și toți arborii, arborii dragi, spre mine întind
o, arborii mereu spre mine întind 
brațele ei.

Din volumul « Furtună în marea serenității »

La inceputul paginii

         

De după Lamartine

- “Cercetați, urmăriți, prindeți!”
dădusem dispoziții severe
să mi se-aducă fără întârziere,
numaidecât,
fata ce mă iubea cântând, nu de mult
ce ma iubea permanent,
cu de la sine putere, și pentru care
crescusem cu aproape
doi centimetri, mândru
și atât de tânăr încât
toată lumea îmi spunea « bună ziua »
de doua ori, pentru fiecare obraz
(« bună ziua » și « bună ziua »),
sau poate pentru două persoane
(« bună ziua » căprui și « bună ziua »
albastru), zărind-o și pe ea
în ochii mei ...

- Vino!  - i-au spus, găsind-o
după lungi cercetări –
te cheamă Dumnealui, te așteaptă
în prag, tânăr în permanență –
o să-ți ceară socoteală
pentru tot ce-ai risipit din ceea ce
era al lui în exclusivitate ...

Și iat-o ! O priveam nedumerit.
Ciudat! Mi-am spus. Semăna
cu o veche strecurătoare de supă
așa cum am văzut odată într-un film
cu Chaplin. – Ce mai faci?...
- Ăl mare e-ntr-a XI-a, zicea.
(Ce vorbe fără sens!) Ascultam cu uimire
și parcă mi se făcea foame
și parcă mi-aș fi cumpărat 
un covrig cu sare,
sau orice alta aureolă comestibilă,
ca să-mi aduc aminte
în mod violent, cu stridență,
de inelul subțire de logodnă,
brumat de întârziate candori,
ca să-mi pedepsesc sufletul,
brațul netrebnic, desprins « atunci »
de pe talia ei tremurătoare –
o, brațul ticălos mi l-aș fi pedepsit
ca Mucius, cu ură amară întinzându-l
în flacăra nimicitoare de dragoste
a sfântului arabaz obștesc,
odioasa caleașcă de nuntă ...

Era o doamnă între două vârste ...
Ah, știu, sunt vinovat eu singur ! –
să fi strigat atunci, să fi strigat,
așa cum mă-nvățase bunul poet :
« O, vreme, curmă-ți zborul, și tu,
prielnic ceas, oprește-te ! »... -
și timpul se oprea, e-aproape sigur,
și lucrurile n-ajungeau aici ...
(O, Doamne, lacul, vremea !...)
Dar poate nu e ea ! – poate e numai
o stranie părere, o mătușă ?...
Vezi bine, nu e ea –
adio, doamnă, naștere ușoară !...

Din volumul « Furtună în marea serenității »

La inceputul paginii

         

Argumente îmi curgeau pe tâmplă

Na salutam așa : mai întâi așezam mâna
pe obrazul ei, apoi o mutam ușor
pe obrazul meu, aducând între degete
un fir de răcoare. Prin asta,
temperaturile nostre deveneau egale,
apoi, din nou le făceam să difere
alergând unul prin celălalt ...
Treceam prin lungi coridoare de umbră,
prin grele urcușuri
și bucurii tulburi și galbene,
apoi ne-ntorceam
în căderi libere, amețitoare,
despovărați de timp și de trupuri,
tăcuți și albi ...

Dar venea întotdeauna al treilea, nevăzut, 
cu acte-n regulă,
posomorât și plin de drepturi,
și jocul frumos se sfârșea
într-o drojdie grea, ce inunda inimile
împiedicându-le să scapere ... Eu
mă-nfășuram în tristețe, ea căuta
lacrimi de ocazie, și stăpânul o lustruia
cu praf de curățat
ca pe o faianță higienică,
până o făcea nouă-nouță,
strălucitoare, apoi pleca,
mulțumit și fix ca un portret,
ducând-o de lanț
spre magazia legală ...

Dar toți eram oameni, totuși,
și rămânând singur,
îmi șiroiau pe tâmplă
furibunde arbumene copleșitoare,
pe care le strigam în urma lui, peremptoriu,
dintr-o elementară datorie de conștiință
și de logica : « O, nu te supăra, nu te chinui,
nu e nimeni de vină, nu vezi ? –
decurgem toți
din niște mari iluzii, necesare, absurde,
străvechi și primordiale, și așa mai departe;
suntem cu toții victimele gravitației
și ale gravității – tangajul planetei
ne răstoarnă adesea pe brânci ... -
omule, nu te supăra, toate sunt trecătoare,
toate sunt fermecătoare, toate sunt
spermatozoare, și așa și pe dincolo,
c-o fi, c-o păți ... »

Și rămânând singur, îmi organizam
un mare miting, împărțind manifeste mulțimii
și scriind pe pereți uriașe lozinci violente
ale unei noi Internaționale a iubirii :
« Proprietari de neveste din toată lumea,
nu vă bateți nevestele ! », și : « Îți bați 
nevasta – îți bați norocul ! »,
și mă gândeam stăruitor
la un proiect radical
pentru seculizarea averilor sentimentale ...

Și rămânând singur, înfășurat în tristețe,
mă uitam sinucigaș pe fereastră –
cădeau ploi albe, limpezi, peste zăpezi,
stupide ploi, fără rost, peste zăpezi ...
Și inima ei
bătea, desigur, mai departe, la fel,
și ochii ei ardeau la fel,
cu negre văpăi, sub ferigile genelor –
independent de voința mea, departe de mine,
inima ei continua să bată,
ea continua să trăiască,
departe de mine, în lipsa privirii mele,
așa cum nu poate trăi
nici o frunză neprivită de soare ...

Și acesta era cu adevărat
singurul lucru de neînțeles, monstruos –
o, acesta era într-adevăr
singurul lucru de neiertat,
care cerea pedeapsă, răzbunare :
“Va trebui să-i trag
o bătaie soră cu moartea » - mă gândeam
liniștit (« bătaia e ruptă din rai,
ori poate raiul e rupt din bătaie »...)
și mă gândeam liniștit, scriind distrat
cu degetul pe geamul aburit « te iubesc »,
« te iubesc », mutând apoi degetul, ușor, pe obraz,
și aducând un fir de răcoare, în timp ce
palmele îmi ardeau de senzația
genunchilor furați ... O, firește, era
un lucru îngrozitor, de neînțeles,
de neiertat!...

Din volumul « Furtună în marea serenității »

La inceputul paginii