Interior
(de Otilia Cazimir)
Rămâi!...
Pe la ferestre a trecut un fulg: e cel dintâi...
Tu știi că dacă pleci mi-e frică.
Aș vrea să-mi spuie cineva pe nume...
Mă simt așa de singură și mică,
De parcă numai noi am fi pe lume.
Prin geamul aburit și transparent,
Se uită-afară florile din glastre,
Cu gâtu-ntins spre soarele absent.
Se-ntunecă. Și focul, prin unghere,
Învălmășește pâlpâiri albastre
Cu umbre nestatornice și moi.
Ascultă... oare ce se-aude?...
Cu haina ruptă, plină de noroi,
Cu plete ude,
Se uită Toamna în odaie
Și-mi bate-n geam cu degete de ploaie.
I-e frig. Și a simțit, de-afară,
Că-n suflet am păstrat un colț de vară...
Oglinda a cuprind odaia toată
În apa-i plumburie și-nghețată.
- Rămâi!...
Afara ninge cu petale
De crizanteme artificiale,
Și nu mai trece niminea pe stradă...
În mâna mea întinsă las’ să cadă
Risipa albă-a gândurilor tale,
Și ne-om privi, când tu vei fi tăcut,
Surprinși că încă ne iubim ca la-nceput.
Din volumul „Fluturi de noapte”, 1927
(de Otilia Cazimir)
Rămâi!...
Pe la ferestre a trecut un fulg: e cel dintâi...
Tu știi că dacă pleci mi-e frică.
Aș vrea să-mi spuie cineva pe nume...
Mă simt așa de singură și mică,
De parcă numai noi am fi pe lume.
Prin geamul aburit și transparent,
Se uită-afară florile din glastre,
Cu gâtu-ntins spre soarele absent.
Se-ntunecă. Și focul, prin unghere,
Învălmășește pâlpâiri albastre
Cu umbre nestatornice și moi.
Ascultă... oare ce se-aude?...
Cu haina ruptă, plină de noroi,
Cu plete ude,
Se uită Toamna în odaie
Și-mi bate-n geam cu degete de ploaie.
I-e frig. Și a simțit, de-afară,
Că-n suflet am păstrat un colț de vară...
Oglinda a cuprind odaia toată
În apa-i plumburie și-nghețată.
- Rămâi!...
Afara ninge cu petale
De crizanteme artificiale,
Și nu mai trece niminea pe stradă...
În mâna mea întinsă las’ să cadă
Risipa albă-a gândurilor tale,
Și ne-om privi, când tu vei fi tăcut,
Surprinși că încă ne iubim ca la-nceput.
Din volumul „Fluturi de noapte”, 1927