Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Ion Horea

(... - ...)

Inima mea
De tine
Umbra plopilor
Zbori
Plopii
Chemați-mă
În fața zăpezii
Mi s-a părut


         

Inima mea

Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.

În clipele grăbite din zile lungi de vară
O simt cum se-mplinește-n tăcere ca o pară –

Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
Se-ntunecă spre toamnă și-i dulce ca o prună,

Și-n vărfuri foșnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.

Inim mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
De-i toamnamai târzie și umbra mai pe ducă,

Și-așteaptă ca un strugur pe viță, nopți întregi,
Să te apleci aproape de ea și s-o culegi.
La inceputul paginii

         

De tine

Un cântec spus de ochii tăi, lăstunii,
Deschiși iubirii, soarelui și lunii,

Un cântec mut al părului ce-l strângi
În coc, ținut cu arcul mâinii stângi.

Fetița noastră vrea să se deștepte,
Du-i șoapta legănată-a mâinii drepte –

Bătrânii noștri-s obosiți, adu-le
Un cântec din hotare și pătule.

Ne însoțim în tot ce-și poate spune
O bucurie, pân` la soare-apune,

În zile lungi și-n nopți cu stele dese,
Cu mângâieri și șoapte înțelese.

Ieșim la lucru ori ne-ntoarcem iară,
Mă uit la tine seară după seară,

Și te găsesc în toate și te laud,
Te strig, te-ascult, te-ascund ca să te caut,

Noi amândoi, ai cărților și-ai pâinii,
Supușii casei noastre și stăpânii.
La inceputul paginii

         

Umbra plopilor

Și vom călători odată
Pe unde n-am mai fost nicicând,
Cu umbra plopilor, ciudată,
Alunecând, alunecând...

Și va rămâne-n urma noastră
Doar tremurarea unui gând,
Cu umbra plopilor, albastră,
Alunecând, alunecând...

De va mai fi o amintire,
Și ea va trece, vrând, nevrând,
Cu umbra plopilor, subțire,
Alunecând, alunecând...

Dă-mi gura ta, și mă sărută,
Și stele vor cădea pe rând,
Cu umbra plopilor, tăcută,
Alunecând, alunecând...

Și-ai să auzi, înfiorată,
Cum trece-al lunii foșnet blând,
Cu umbra plopilor, culcată,
Alunecând, alunecând...
La inceputul paginii

         

Zbori

Ce as al amurgului, încetul cu încetului,
Trece octombrie-n lumea făgetului.
Umbre alunecă, poalî se clatină,
Aerul pare de foc și de platină.
Intră-n pădure și-ntâmpină orele,
Calde, târzii, rămurișul, culorile,
Leagă-te suflete, murmură-n liniște,
Zbori, potârniche, din miriște-n miriște,
Strânse sunt urmele date-arăturilor,
Intră sub poala de foc a pădurilor,
Suflete-pasăre, patima zborului,
Dat căutărilor, vântului, norului!
La inceputul paginii

         

Plopii

Să nu-mi spui, suflete, că nu știi de ce te-nalți cu ei și tremuri
în frunza tot mai argintată cu cât mai mult i-aduci din vremuri!
Dă creanga lor copilăriei, cioplită, pocnitura puștii,
cum creanga socului o poate, cu dop de câlți, atât de bine,
și creanga ulmului, din arcuri, peste ogrăzile vecine?
De ce te joci di nou cu toate, să nu-mi spui, suflete, că nu știi!

Din plopi, de-atunci, rămasă-i șoapta pământului și licărirea
luminii-n frunza lor întoarsă de undeva de nicăirea,
și înălțimea! Din văzduhuri, cu pasărea, cât ai fi vrut
să fii și tu întors din zborul unui îndemn necunoscut,
o clipă numi, sus pe vârfuri de plopi subțiri, unde sa-ți razimi
de cer vederea ridicată dintre acăți și ulmi și frasini,
și într-o licărire barem să fi putut să-mbrățișezi,
întinsă, lumea de bucate și dealurile cu livezi!

E o visare-ntoarsă astăzi, aici, în mijlocul câmpiei?
E o mirare lângă plopii ce i-au șoptit copilăriei?
Pământurile duc departe, nemărginite și comune;
din rucubeu se-alege zborul și-al rândunicii și-al rățuștii:
De ce, din toate, primăvara a izbutit să te adune,
de ce te joci acum cu toate?
Să nu-mi spui, suflete, ca nu știi!
La inceputul paginii

         

Chemați-mă

Nu v-am uitat, îmi sunteți mai aproape
ca niciodată. Iată cum coboară
amurgul peste toate. Parcă văd
cum vă-așezați tăcuți în fața casei,
și așteptați să iasă printre stele
luceafărul cel nou ce taie-n două
deasupra voastră lumea nesfârșită.
Chemați-mă, oricând, la orice oră,
și vin, oriunde-aș fi în clipa ceea,
din lumea înstelată-a poeziei,
ori poate din furtunile iubirii,
ori din vârtejurile-atâtor griji
în care-s prins cu-ntreaga omenire.
Bătrânii mei, când voi rămâne singur
și obosit voi aștepta și eu
în fața casei noastre înserarea
ca sputnicii ieșiți de după deal
să-și împletească firele de aur
în pânzele luminilor stelare,
chemarea voastră voi mai auzi-o
ca un ecou întors din astru-n astru, -
ca să-mi aduc aminte cum veneam
acasă noaptea când eram copil
în carul plin cu fân culcat pe spate
și tata-mi arăta deasupra Cupa
și Rarițele strălucind și Toaca
și locul unde-avea mai către ziuă 
să pâlpâie cu puii Găinușa.
Era o lume-ntoarsă din poveste,
erau miresmele îmbătătoare,
și vorba tatii ce știa să lege
și să dezlege pentru mine totul,
și eram prins atunci în nesfârșitul
ecou ce leagă suflete și stele,
și-acel ecou mereu mă urmărește
de-atunci în toate drumurile mele.
La inceputul paginii

         

În fața zăpezii

Treci limpezindu-te-n pîmânturi mult întărziată,
Rămasă dintr-o zi de toamnă și așteptată-n vremea ceea
Peste câmpia ca o tablă de diamant și ciocolată,
Pe care cobora spre ziuă și se-nălța-n amurg scânteia.

Să-ntârzie doar prospețimea hotarelor în nesfârșite
Și plopii-albaștri, trași de două peneluri lângă drumul țării,
Când peste vârful lor va trece cu fluieratul ei subțire,
Întoarsă, mierla primăverii ce nu ne poate da uitării.
La inceputul paginii

         

Mi s-a părut

Cer îndurare ceasului mut, ca un păgân,
Din toamnă-n ceața dusă de ploi să mai rămân
În jocul tău de care va fi cândva să fug
Fricos ca o șopârlă sub frunzele de rug.
La noapte o să ningă. Spun semne din amurg.
Deasupra noastră fluvii de ciori flămânde curg,
Și marginilor lumii parcă le dau ocol.
Bisericile-s pline de ciori ca de nămol.
Să fie mâine ziua în care m-am născut?
Aud în câmp cum timpul mai rumegă tăcut,
Și bate vânt, și norii se strâng în jurul lui,
Ca la un semn, spre iarnă, al meu și-al nimănui.
Mi s-a parut o clipă ca șovăi și că-aștept
Să mi se culce-n suflet, cu umbra, plopul drept,
Apoi trecu și-această nedumerire-n gol,
Vârtejuri să mă poarte și să mă-ngroape-apoi
În liniștea prelungă ce stăruie-ntre noi.

Poezii culese din Ion Horea - Poezii, Editura Pentru Literatură, 1967
La inceputul paginii