Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Iuliu Cezar Săvescu

(1866 - 1903; biografie)

Cântarea lui Walmiki
Corbul din Edgar Poe
Fuga
În cetatea morților
La polul nord
Leul
Plopul
Prieteni
Regina visurilor mab
Să nu vă bucurați


         

Cântarea lui Walmiki

I

În țara visurilor mele, cu-adânci păduri de portocali,
Acolo unde palmierii înalță frunți cutezătoare,
Sub cerul tropicelor roșii, sub foc de raze orbitoare,
Acolo unde dorm păunii sub lungi alee de migdali,

Demult, demult mi s-arătase, un vis, un lac cu panta lină;
Creșteau și florile de lotus, și albe flori de iacint,
Și lin de tot plutea o barcă, mai mult în umbră ca-n lumină,
Și-n barcă, trist, cânta poetul, pișcând din strune de argint.

Cântarea lui, înduioșată, era o sfântă rugăciune,
Regret adânc ce se ridică în toată seara către cer;
Din glasul lui puteai cunoaște că toate sunt deșertăciune,
Că tot ce-n om e mai puternic e dorul vecinic de mister.

II

“Brahma, Indra, o Kamadeva, Krișna, Agin, o zei puternici,
“Puternici zei ce ne conduceți în lupta noastră pe pământ,
“Deschideți porțile eterne; sunt drept, sunt sfânt printre cucernici,
“Dar arde sufletul în mine de pacea sfântului mormânt.

“Mi-ați dat destul, în taina nopții. Sub cortul meu de frunze late,
“Să-mpace sufletu-mi, trimiteți fâșii de raze argintii;
 “Curmalii-n duo cu zefirii, prin ritmuri sfinte, cadențate,
“M-adorm, și-n somn revăd splendoarea divinei voastre-mpărății.

“În zori de zi, când aurora, roșind ca pudica fecioară
“Ridică vălul trist al nopții, în glas de păsări mă trezesc;
“Mă cheamă blândele izvoare și pomii mândri mă-nconjoară,
“Și-asupra mea, cu dărnicie și flori și frunze risipesc.

“Din rodul spornic al naturii un dar bogat cu prisosință
“Ați dat poetului Walmiki, nemuritor și sfânt buchet,
“Dar pentru dar, o zei puternici, în mine nu-i recunoștință,
“Căci este un dar de nemurire ascuns în cântec de poet.

“Cântarea mea i-amărăciune; m-apasă-a voastră dărnicie;
“Zadarnic dați atâtea daruri, mă simt pe-atâta de sărac;
“Deschideți porțile eterne; deschideți sfânta împărăție,
“Mormântul e supremul bine, acolo numai mă împac”.

III

Atunci ieși din mări și luna, era un corn frumos de taur;
Gâlveava frunzelor se stinse, din joc zefirii s-au oprit,
Și peste lac se-ntinse o pânză țesută-n fir de-argint și aur,
Și lacul leneș se întinse, a suspinat și-a adormit.

Crăpă-n zigzag nemărginirea și zeul Krișna-atot puternic,
Pe-un car de roze se coboară din tronu-i mândru de palmier;
Poetul lira își aruncă, își pleacă fruntea de cucernic
Și-n clarul lacului se vede și jos și sus același cer.

Krișna răspunde: “Pentru tine am fost mai bun ca un părinte;
“Ar zice lumea că din raze în astă lume te-am adus,
“Vărsai în sufletul tău roze ce-am  smuls din harurile sfinte,
“Și-am zis gândirii tale: zboară mai sus de nori, de cer mai sus.

“Spre ciuda mea, în clarul serii mă cheamă trista-ți rugăciune;
“Ar zice toți c-am fost cu tine un crunt dușman neiertător;
“De unde-atâta deznădejde? – De-unde atâta amărăciune?
“Atât desgust de omenire? De rai de unde-atâta dor?”

IV

Atunci Walmiki, grav și rece, întinse brațele-n lumină;
“Krișna, el zice, către tine, nu-s demn privirea să ridic;
“Mi-ai fost de zece ori părinte, și tu din gloria-ți divină
“Te-apropii, plin de îndurare, de mine, viermele cel mic.

“Dar cadă ura ta asupră-mi, că-n mine nu-i recunoștință;
“Eu văd cu pismă înșiși șerpii din fala ta părtași că sânt;
“Din cer tu cați cu bunătate l-așa de josnică ființă,
“Le dai și lor tovărășie, când singur, vai! sânt pe pământ.”

Krișna zâmbi dumnezeește, simțise el întreaga taină,
Văzu că-n opera-i sublimă nici el n-a fost desăvârșit,
Și zise: “Facă-se-a ta voie!” întinse-apoi rozalba-i haină:
Ușor, ca fulgu-n legănare, pe țărmul apei s-a oprit.

Apoi din lotus smulse-o floare, curată floare și plăpândă,
Suflă în ea și-i dete drumul, iar lacu-n cercuri tremură,
Și iată, unde se despică: din ea fecioara cea mai blândă,
Roșind ca frageda-aurora, de apă păru-și scutură.

V

Krișna mai zise: “Floare-Albă, căci floare este al tău nume,
“Îndreaptă-ți fața spre Walmiki, de-acum cu el ai să trăiești”.
Mai zise iarăși lui Walmiki: “Îți dau eu azi un dar pe lume
Ce seamăn n-are, a ta cântare c-un nou avânt să-nsuflețești”.

Dar Floarea-Albă: “Doamne mare! nu voi să stau așa cu dânsul!
“Privește-n inima-i spurcată cum negri șerpi îi mișuiesc!
“Privind tu însuți n-ai fi-n stare de jale mare să-și ții plânsul!
“Din lut m-ai scos, în lut prefă-mă; de câte văd mă îngrozesc”.

“Văd mări cu vecinică furtună, ce urlă-ntinse către maluri,
“Cu fiare-n lanțuri ferecate răgind în sus c-au flămânzit,
“Nu vezi scânteie de lumină pe spuma turburilor valuri!
“Și-ntr-însul văd prăpăstii sute, și dânsul rabdă umilit!”

“Vezi mări ce urlă spumegoase, Krișna îi zise, vezi caverne,
“Vezi șerpi și-n totul întuneric? Tu, Floare, fii lumina lui;
“Zâmbește-i tu, și-n zmbet pune căldura dragostei eterne,
“Atingă brațul tău grumazu-i, de vrei durerea să-i răpui”.

Deci Floarea-Albă se supuse: poetul mâna îi atinse,
Și-ndată inima-i zdrobită de foc divin s-a luminat;
Din jocul florilor cu vântul o dulce muzică se-ncinse,
Și zeul însuși, prins de farmec, cu dor nespus a suspinat.

Iar barca, lebădă ușoară, din os de scoici meșteșugită,
Purcede lin, legănătoare, spre țărmul lacului opus,
Pe când Walmiki, în picioare, strângând tovarășea-i iubită,
Îngână cântecul vieții, cu mâna dreaptă-ntinsă-n sus!

Mai 1806

Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu  
La inceputul paginii

         

Corbul din Edgar Poe

Sunase miezul nopții, pierdut în cugetare,
Mai răsfoiam volume, uitate și bizare,
Când cineva la ușe bătu ușor, ușor.
Era cam prin Decembrie, murindul foc, din umbre
Fantastice pe ziduri, svârlea contururi sumbre,
Iar eu cătam, zădarnic, în cărți vreun ajutor.
La chinurile mele, la vechiul meu amor
La dânsa, tot la dânsa zbura a mea gândire, 
La palida Lenora, a cărei strălucire
În lume n-are seamăn, și căreia, în cer,
Chiar îngerii, Lenora îi zic. Dar ce mister,
Căci totul, chiar mișcarea perdelei de mătase, 
O strașnică teroare în nervii mei băgase, 
Și ca să-mi țin curajul, în mine singur zic:
“O fi vr’o cunoștință și altceva nimic!”
Și fără-a pierde vreme, strigai: “Vă cer iertare,
“Aproape adormisem când ați bătut,
Și-n stare n-am fost s-aud și ápoi băteați încet de tot!”
Deschid, mă uit, dar nimeni, și să pătrund nu pot
A nopții întunecime. Ce vis ciudat mă-nșeală?
Strigai încet: Lenora!” Ecoul, cu sfială
Repetă scumpul nume, și altceva nimic!
Am reintrat în casă, dar făr’ a pierde vreme
Același sunet vine, din nou să mă recheme.
Bătaia era clară. De astă dată-mi zic:
“S-aude la fereastră, acuma, deci, urmează
“Să luminăm misterul ce-atât mă torturează,
“Și să vedem, nu-i vântul?…” Deschid, un corb măreț,
Bătând frumos din aripi, se năpusti în casă,
Și fără plecăciune, ca un baron se lasă
Pe bustul divei Pallas, privindu-mă-ndrăzneț.

În fața unui oaspe cu mutră de cucernic,
Și negru ca ebenul, cercasem în zadar
Să stăpânesc un zâmbet, apoi, cu glas puternic,
Strigai: “Pe țărmii nopții ce nume prințiar
Ai tu?” El, la-ntrebare, răspunse: “Niciodată!”

Răspunsul, pentru mine, era fără-nțeles,
Și cine-avu prilejul a întâlni vreodată
O pasăre lugubră, și noaptea mai ales
Când este în putere, să șadă cocoțată
Pe bustul divei Pallas, s-o cheme “Niciodată!”

Dar corbul numai două cuvinte-avu de zis
Și parcă-ntregu-i suflet în ele și-a închis!
Atunci șoptii: “Mulți alții s-au dus de lângă mine,
“Din cei iubiți; ca mâine și dânsul va zbura.
“Și dânsul se va prinde în tristele ruine,
“Ca stolul de iluzii ce-atât mă-nconjura!”
Iar pasărea sinistră răspunse: “Niciodată!”

Desigur, aste vorbe le-a învățat vreodată
De la un om de soartă și ceruri prigonit,
Un om fără iluzii și-atâta de zdrobit
Încât, văzându-și viața de soartă blestemată,
Nu mai putea să spere în lume: “Niciodată!”
Trăsei, în a lui față, un scaun și-ncercai
Să aflu ce-nțelege o pasăre ciudată
Și slabă, și stingheră, și tristă, fără grai,
Printr-un refren ce vecinic răsună: “Niciodată!”

Nu-i mai vorbii, căci ochii ca flacăra-i ardeau
Și cu săgeți nestinse în suflet mă izbeau.
Și ca să-i aflu gândul, am stat în nemișcare 
Pe scaunul de plisă, albastru-violet,
Pe care se răsfrânge lumina-ncet încet,
Lumina sepulcrală din lampa suspendată,
Ce n-o va mai aprinde Lenora: “Niciodată!”

Atunci oftai mai liber, părea că prin văzduh
Plutește ca parfumul, al îngerilor duh;
“Oh! Crud și mizerabil! – strigai atuncia – Domnul
Din toată omenirea pe mine m-a ales?
Oh! Bea, fără nesațiu, divinul Nephemés
Și uită pe Lenora, pe scumpa răposată!”
Iar corbul, grav și rece, răspunse: “Niciodată!”


“Profete sau mai bine tu pasăre-a pieirii,
“Tu pasăre sau demon, în numele iubirii,
“Fiindcă Satan te mână în casa-mi dezolată,
“Răspunde-mi se mai află balsamuri la Gadei?”
Dar pasărea lugubră răspunse: “Niciodată!”

“Tu pasăre sau demon, profet, te jur pe zei,
“Pe zeii-n care credem și eu și tu cu mine,
“Oh, spune, al meu suflet așteaptă de la tine.
“Voi mai vedea în ceruri pe tânăra curată,
“Lenora?” Însă corbul răspunse: “Niciodată!”
“Te du, răcnii atuncea, și lasă-mă, te du
“Acolo unde Pluton, azilul îți dădu.
“Un fulg să nu rămână din carnea-ți blestemată,
“Să-mi mai aducă-aminte minciuna ce mi-ai spus.
“Mă lasă-n pustnicie, atâta am de spus.”
Dar corbul și acuma răspunde: “Niciodată!”

Și corbul, mut și rece, cu aripile grele,
Pe bustul divei Pallas, deasupra ușii mele,
Încremenit rămase, iar ochii lui de foc
Lucesc ca ai Satanei și al luminii joc,
Pe scânduri îi răsfrânge lumina blestemată,
Ce nu se va mai șterge acum și “Niciodată!”

1855

Din antologia: „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

Fuga

Ai cal bun, ai cal voinic,
Deagă, să fugim, mi-ai zis;
Tu-mi dai mâna, te ridic,
Calul zboară ca un vis,
Calul zboară ne’ncetat,
Ca un arc s-a descordat;
Am cal bun, am cal voinic.

Munți și codri la pământ
Se aștern din fugă, zbor,
Calul nostru-n urma lor
Saltă, zboară ca un vânt,
Și zburând neîncetat,
Rând pe rând din zbor se abat
Munți și codri la pământ,

Înainte, ne e scris
Fericire, și-amândoi
Fugărind același vis,
Luna fuge după noi,
Și fugind neîncetat,
Din adâncul înstelat
Curg lumini de paradis.

1890

Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

În cetatea morților

În cetatea morților
Liniște și pace,
Iar deasupra porților,
În cetatea morților,
Crucea strâmbă zace.

Pe cărarea stelelor
Trece trista lună,
Și-n tăcerea sferelor
Pe cărarea stelelor,
Sufletele-adună.

Iar din sânul norilor,
Lacrimile nopții,
În surâsul zorilor,
Cad pe sânul florilor
Lacrimile nopții.

1890

Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

La polul nord

La polul nord, la polul sud, sub stele vecinic adormite,
În lung și larg, în sus și-n jos, se-ntind câmpii nemărginite,
Câmpii de gheață, ce adorm pe așternutul mării ud,
Cu munți înalți, cu văi adânci, la polul nord, la polul sud.

Când dintre munții solitari, îngălbenește luna plină,
Vărsând pe albul dezolat o cadaverică lumină,
Se văd ieșind ai mării urși, cu ochi de foc, cu pașii rari,
Când dintre văile adânci, când dintre munții solitari.

Și dorm adânc, și dorm mereu nemărginirile polare,
Iar din prăpăstiile-adânci se-aude-o stranie vibrare,
Și urșii albi, înduioșați, într-un oftat adânc și greu,
Se-ntind pe labe de sidef, și dorm adânc, și dorm mereu.

Din antologia: “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

Leul

Atât cât ochii pot cuprinde
În lung și-n larg peste ocean,
De mii de ori pe-atât se-ntinde
Pustiul alb saharian.

Lângă ruina calcinată
A unui templu părăsit,
Lingându-și laba-nsângerată, 
Oftează greu un leu rănit.

Dar, iată, luna se arată
Urcând al cerului calvar,
Pustia tace-nfiorată
Și numai leul solitar,

Neavând durerea cui să-și spună
Curgându-i balele fierbinți,
Ridică laba către lună, 
Scrâșnind strident din albii-i dinți

1902

Din antologia: “Acești mari poeți mici”
Alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

Plopul

Urcă-te, urcă-te iute copile, 
Urcă-te-n plopul cu frunză de aur;
Crengile rupe-le
Scutură-i frunzele,
Rupe și uită-te, uită-te-n zare, 
Iute, copile, în plopul de aur!

Urcă-te repede, vezi-l nu vine?
Parcă se-aude un tropot de cal…
Praful nu sare izbit de copite?
Vântul n-aduce un strigăt din vale?
Câmpul nu duduie?

Parcă se vede, 
Iute, copile, în plopul de aur!

1890

Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

Prieteni

Și miezul nopții negre era de caraulă,
Și dealurile sure în zare fumegau,
Și greu dormea pământul, ira luna, somnambulă,
Da umbrelor viață și umbrele mișcau,
Iar dealurile sure în zare fumegau.

Grădina, sub ferestre, dormea în nemișcare;
Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise,
Părând că cere-n somnu-i o dulce sărutare,
Iubita, ostenită, pe brațe-mi adormise,
Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise.

Mă îmbătau miresme, suflarea-mi tremura;
Strângând la sân comoara de scumpă fericire,
Cu ochii-nchiși spre ceruri, simțeam cum mă fura
Un vis frumos. În zare zburam la nemurire,
Strângând la sân comoara de scumpă fericire!

Dar fericirea-i scurtă și visul schimbător!
Din raze, din lumină, din viață fericită,
Zăceam întins pe-o masă de-un negru-ngrozitor,
Cu buzele-nghețate, cu mâna-nțepenită,
Din raze, din lumină, din viață fericită!

La creștetu-mi iubita plângea îngenunchiată,
Și blestemându-și soarta, cosițele-și smulgea,
Se repezea nebună la fruntea-mi înghețată,
Sub mutele icoane plângând îngenunchia,
Și blestemându-și soarta, cosițele-și smulgea.

Venind spre mine-atuncea o ceată rea de umbre,
Cu fețele ascunse sub măști îngrozitoare,
Îmi înconjoară masa, de sub mantale sumbre
Trăgeau cu nepăsare cuțite și topoare,
Cu fețele ascunse sub măști îngrozitoare.

Și toți se repeziră ca fiarele turbate,
Și brațele-n cadență pe trupul meu cădeau,
Mă străpungeau cuțite din piept și până-n spate,
Iar unii din picioare și oase-mi ciopleau, 
Și brațele-n cadență pe trupul meu cădeau.

Dar când mă ciopârțiră în mii de bucățele,
Cu mâni de sânge ude când măștile și-au scos,
Erau ai mei prieteni, la vestea morții mele
Ne mai putând din mine să tragă vr’un folos,
Cu mâni de sânge ude ei măștile și-au scos.

1890

Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

Regina visurilor mab

Regina visurilor Mab
Mai mare nu e ca rubinul
De la turbanul de Nabab,
Și e ușoară ca suspinul.

Căruța ei, cum unii zic,
E jumătate de alună,
Și caii praful cel mai mic,
Și hățuri razele de lună.

Un arțăgos și gros muscoi, 
Într-o livrea catifelată,
Conduce mândrul ei convoi.
Regina șade răsturnată.

Și fie ploaie, fie vânt,
Picior peste picior se duce,
Ca fulgul cade la pământ,
Și vise-n foi de nuc aduce.

Iar când s-aude-un bâzâit
Ca de lăcustă sau albină,
Atunci se știe c-a sosit
La poartă-a viselor regină.

Ea colțul fustii-și pune-n brâu,
Să nu o calce în picioare,
În mână ia un spic de grâu
Și cu un gest de vrăjitoare:

Fecioarei se arată în vis
Ca un flăcău frumos și dulce
Și-n inimă îi lasă scris
La el cu gândul să se culce.

Flăcăului îi zice: “vezi,
Cutare după tine plânge”,
Și-n somnu-i pătimaș îl vezi
Cum perina în brațe strânge.

Și soacrelor le zice iar,
Că sunt bătute de-ai lor gineri,
Și babelor le face chiar 
Ponos cu neînsurații tineri.

Și pe săraci și pe avari
De o potrivă îi muncește,
Pe unii-i face oameni mari,
Pe alții hoțu-i jefuiește.

Bătrâni aproape seculari,
Ce anii își târăsc în bețe,
În visul lor cu fete mari,
Fac pocinog ca-n tinerețe.

Iar popa vede necăjit
Cum preoteasa în chilie,
Cu dascălul afurisit,
S-a pus pe chef și veselie.

Toți muritorii ziua fac
În contra ei dușmane plângeri
Copiii singuri dorm și tac,
Căci numai ei visează îngeri.

1893

Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii

         

Să nu vă bucurați

Să nu vă bucurați, prieteni,
Că astăzi râd și eu cu voi.
Eu râd, cum râde vinovatul
La judecata de apoi.

Eu râd, că nu-mi rămâne-n lume
Nimic de care să mă tem;
Chiar moartea fuge îngrozită,
De câte ori voiesc s-o chem.

Sunt părăsit și de satana,
Precum am fost de Dumnezeu.
Stăpân nu am, dar n-am nici lege,
Stăpân și lege sunt chiar eu.

Voi știți, am plâns viața-ntreagă,
Durerea tuturor am strâns;
Lăsați-mă să râd acuma,
Nimica nu mai am de plâns!

Din antologia: “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii