Karin Boye

Necrutatorule, cu ochii care n-au vazut niciodata
intunericul!
Izbavitor
care spargi cu ciocane de aur gheata,
adu-mi mantuire;
Linii subtiri sunt tulpinile florilor
Absorbite de cer;
Mai aproape de tine vor sa se legene cupele.

Pomii isi reped puterea in sus, ca niste coloane, 
Spre gloria ta.
Abia in tarie
isi rasfira bratele de frunze, insetate de lumina, daruindu-se tie.

Pe om l-ai schimbat 
dintr-o piatra cu oarbe priviri
intr-o planta pribeaga, plutitoare, cu vantul ceresc
imprejurul fruntii.
A ta e tulpina si trunchiul. A ta e sira spinarii.

Salveaz-o.
Nu viata mea. Nu pielea mea.
Dar cele din afara nu le hotarasc dumnezeii
cu ochii stinsi si madularele frante.
Al tau e cel ce drept a trait in viata
si cel ce moare drept.
Pe el il gasesti cand bezna inghite beznele
si tuna, si noaptea se umfla.
Viata sclipeste ca piatra scumpa.
Salveaza, salveaza, tu, zeu, care vezi,
ceea ce ai dat in dar!

Profundul violoncel al noptii
azvirle intunecata sa jubilare departe, peste zare.
Imaginea de ceata a lucrurilor isi dizolva formele
in fluviul de lumina cosmica.

Dune luminoase, prelungi,
le cladeste val dupa val in vecia albastra.
Tu! Tu! Tu!
Iluminata, usoara materie, al ritmului inflorat intuneric,
plutitor, ametitor vis al viselor, orbitor de alb!
Un pescarus sunt eu, si cu aripi intinse, calme,
beau fericirea sarata a marii:
la rasaritul ei, stiu totul,
la apusul ei, vreu totul,
si ating inima lumii – 
orbitor de alba.

Glasul si pasul iti cad usor si bland ca roua pe ziua de munca.
Unde sunt azi, e-n aer primavara; la caldura ta vie ma-ncalzesc eu insami.

Tu-mi infloresti in ganduri, in sange, si-as vrea sa stiu
daca nu cumva mainile mele fericite se deschid in grei trandafiri.

Acum ne-nconjoara spatiul zilnic ca o negura lina si moale.
Ti-e teama sa-i fii prizonier, sa nu te afunzi in culoarea cenusii.

O, nu-ti fie teama: in miezul zilnicei zile,
in inima oricarei vieti,
arde cu flacari tacute o tainica si-adanca sarbatoare.

Doare, da, cand deschid bobocii.
Altfel, primavara cum s-ar teme?
Altfel, dorul s-ar infiora,
cand rasare si pe ger, devreme?
Iarna ocrotit a fost bobocul.
Ce putere vrea sa-l sparga, oare?
Doare, da, cand floarea se deschide,
si-aparandu-se, de-asemeni doare.

Doare, da, cand de pe crengi cad picuri,
tremurand ca lacrimile, cu teama,
si de ram se-agata si se umfla,
si-alta forta spre pamant il cheama.
Grea-ndoiala, greu necunoscutul.
Cand te-atrage-adancul catre sine,
greu s-astepti tremurator pe-o creanga;
sa ramai e greu; sa cazi, e bine?

Si cand nu mai poti rabda, deodata
ti se sparg toti mugurii in soare.
Fara teama se desprind de ramuri
stropii, intr-o ploaie sclipitoare.
Uita ei sfiala si-ndoiala,
teama de o alta, noua fire;
singuri si increzatori in sine
invesmanta tarna-n devenire.

Zapada dura care scanteie si trosneste.
Singuratate, singuratate, noapte risipita de albul cararilor.

O sete aspra ma umple:
spatiul, iarna.
Nu vei izbucni in curand la picioarele mele,
apa adanca si rece ca si pamantul,
lume ce uneori prinzi o pojghita de bruma,
si voi, intunericuri dese 
ce steaua-mi rapiti?
Atunci, ameteala dura, ameteala pura, vei ineca
Fara mila minciunile putrede.
Unde esti, amar ocean
de gheata si adevar?

Coapta ca un fruct tin lumea in bratele mele,
ea s-a copt peste noapte;
coaja e pielita fraged-albastra
ce se bolteste in jur,
si sucul e dulcele, inmiresmatul, incinsul si scaneietorul
suvoi de lumina.

Adanc ma cufund, ca un inotator, intr-un cosmos cu licar de argint,
botezat pentru maturitate, renascut pentru noi impliniri,
si uns pentru fapta.
Usor ca un hohot de ras,
tai cu bratele o mare de miere-aurie,
careia dor i-e de mainile mele flamande.

Dimineata balaie, lipeste-ti pletele tale moi
de-obrajii mei, si respira neatinsa,-n tacere.
Departe, tot mai departe, isi deschide pamantul uriasa sa cupa,
renascuta din noapte.
Cu limpezi aripi coboara 
miracolul, ca o enorma ganganie,
usor atingand pecetile ce se desteapta
fara vreo presimtire.

Sunt infasurata in fluturi si aripi
ce falfaie peste poieni si gusta din miere
si bat intorcandu-se apoi, ca sa moara cu-o zbatere trista,
dar degeaba astepti sa scutur pulberi de flori.
O, pentru soare, pentru incinsul, nemasurutul
soare, pentru cel mai batran decat vremea...
Sub piele insa, si sange, in maduva mea,
greoi se misca vulturi de mare captivi,
cu aripi mari si carora niciodata nu le scapa vreo prada.
Cum v-ati involbura pe ape, in furtuna de primavara?
Cum ar fi tipatul vostru, cand soarele v-ar incinge galbenii ochi?
Zavorata e grota! zavorata e grota!
Si intre gheare vi se chircesc, albind ca florile – n beciuri,
Cele mai intime trestii.