Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Leonid Dimov

(1926 - 1987)

Fugă
Jurnal
Nunți
Realitate
Vis cu dentiști
Decompoziții
Rondelul lumânărilor
Rondelul sfintei fără sfânt
Tramvaiul 2
Nocturnă


         

Fugă

In cetăți de piatră cu cer de cărbune
Fluieră grilajele sub mai multe lune
Te-am strâns în palmă și te-am făcut mică
Fierbinte-n căușul cu țară peltică
Să-ți răsucești coapsele prin visuri arse
Gâdilând burice de degete-ntoarse
Simt cum râzi în pumn ocrotită
Și linia vieții o șerpui grăbită,
Ai scos călâile din cuibul de piele
Să le-nțepe gerul de după zăbrele 
Când alerg, uriaș, prin cetăți streine
Ducându-te, pasăre-n pumn, pe tine.

Din volumul « Versuri », 1966
La inceputul paginii

         

Jurnal

Stau norii prinși de barbă în țepii lunguieți
Ai turlelor ciocnite cu vergi în cantilenă
Si liniște de Paște împinge la pereți
Podeaua cea vărgată ca burta de balenă

De bine mă cutremur și-mi amintesc un an
Cu lumea despicată, zâmbind din măruntaie.
Erai o nimfă albă cu colțul diafan,
Sub merele de piatră, uitată în copaie.

Și cum râdeau în casă ghiciți după perdea,
Domesticiți, cocorii, întemeind o spiță,
Cum sfârâia prin ușă din încăperea mea
Bumbacul fantomatic fugind din jurubiță.

Apoi, ca un vehicul oprind din loc în loc
O treflă de-ntuneric s-a repetat pe toate,
Si simt cum, lângă tine, în palma caldă joc
O purpură rotundă de bile numărate.

Din volumul « Versuri », 1966
La inceputul paginii

         

Nunți

Cusătoresele subțiri 
Așteaptă goale prin dantele 
Taxiuri lirice cu miri
La geamurile paralele.

Adolescenți și zâmbitori,
Ei trec ușor după cupole
Si-anină sus, de sărbători,
Planșe cu raci și colembole.

Din volumul « Versuri », 1966
La inceputul paginii

         

Realitate

Realitate

(mic poem oniric)

1. Biserica

Era ca sculptată din os 
Biserica cea fără pronaos
Insulă tulbure șlefuită-n jad
Cu scene din mult încercatul Țaringrad,
Cu părinți în alb pe creneluri
Și preplumuri purpurii de femeluri,
Cu arcași pteromorfi și bombarde,
La răscrucea a trei bulevarde.

Tufe din plante necunoscute
Dădeau roată bisericii, pe sub volute,
In acea parte de oraș, se-nțelege,
Când o vreme matinală trimetea etern adieri blege.

2. Lucarna

Au ajuns acolo amândoi, într-o plutire
Suind deasupra tufelor prin ceața subțire.
Apoi din nou, și iară și iară
Ocoliră lăcașul cu horbotă rară,
Mai sus, spre clopotniți, degeaba,
Ii mâna dragostea, îi mâna graba…
Înfrigurați, chiar în aer, apoi
Se dezbrăcară și zburară goi
Deasupra tufelor iarăși: numai piele și carne.
Proptindu-și tălpile de pervazul unei lucarne
Au pătruns înfiorați de mirezme, înnebuniți de gust
Amândoi deodată prin lumenul îngust.

3. Sf. Ieronim

Giganticul nàos îi împresoară
(Ce mică, bazilica, părea de-afară),
Iar acel, cu mutra prelungă, sfânt Ieronim,
Patronul ulcerelor de tipografi la regim,
Zâmbi spre fata ce-i zboară prin față
Și-și puse buzele pe talpa de gheață.
Iar fata, la rându-i, zâmbește,
Barba sfântului o prinde-ntre dește
Și-apoi o lasă.
- Ce-i? Parcă ești mai frumoasă!
Soțul gol i-a șoptit de neunde.
- Nimic, dând din palme răspunde.
Si plutesc mai departe. Si simt, mișei,
Cum un dulce secret se strecoară-ntre ei.

4. Revelație

- Spune-mi: crezi în Dumnezeu?
- Nu.
- Bine, dar stă acolo, mereu!
- Unde? 'n suportul ăla ce ne privește?
- Mda. El este. Ruginește
Peste tot. Când vrabie, când cardinal,
Când balaur de cârpă, acefal...
Știa că nu cred și zâmbea.
Aici e trist. Are privirea grea.
- Femeile-l fac să simuleze.
- Ce?
- Știu eu, poate cum stau ele, viteze.
Ciute în fața marilor fiare.
Priveau amândoi la disperare
Suportul tulbure, de argint pătat
Pe damascul verde cu macat,
Suportul rece-n altarul gol
Cu iluzii de suporturi în carambol.
Metal tutelar în străvechea zi.
Închiseră ochii. Sfeșnicul pieri.

5. Călătoria 

Și-acum să descriem tăcutul voiaj
Cu plopi nefirești, din etaj în etaj,
Pe cruntul ocean de sferule verzui,
Sineli ovoide purtate hai-hui,
Răcori gâdilându-le coapsele goale
Și țărmuri ciudate, departe de cale.
O, cum veneau, iarna, cu luntrea pe vânt
La capătul străzii cu scări de pământ.
Era o banchetă acolo, vopsită
Cu roșu pe stinghii. Bulboana pitită
La mijlocul apei îi tot aștepta
Și luntrea-le-n gol le tot răsturna.
Ce valuri suiau în alint, pe tăcute,
Și cum înotau spre o insulă iute.
- La fel de albastre sunt tufele, da?
Vecernii se-nalță-n bazilica de baga.

6. Surorile

Din nou un amestec de vară și iarnă,
Din nou au intrat, amândoi, pe lucarnă
Și iarăși sărutare. – Să fugim 
De libidinosul sfânt Ieronim.
- Să mergem mai sus. Lângă clopotnițele mari
Surorile dantelărese țes șalvari
Pentru mine. Le cunosc de multișor.
- Le iubeși? Dădu din umeri, ușor. 

Începură să suie pe-o scară sidefie
Ce trecea prin cartiere din copilărie,
Unele noaptea, altele dimineața,
Se scuturau pernele, țipau tocilele, trecea viața
În clopoțeii gunoierilor, în vase de sticlă cu bezele,
În gemetele gospodinelor infidele.
Apoi noapte iar, cu mari ochi în cale
De revopsite tramvaie goale,
Pâlpâiau reclame, nictitante. Iedera creștea,
Mormăia sonorul grădinilor de cinema...
- Ai obosit un pic?
Ultimele trepte treceau prin nimic.

7. Tunelul 

Dar erau aceste din urmă trepte atât de roase
Că le-au suit de-a bușilea sub boltirile joase
Și-atât de tare-i amețea Înaltul
C-au uitat unul de altul:
El se duse la dantelărese,
Îi dară vișinap și delicatese,
Apoi stătu la masă cu cele două iubețe:
Ciorbă de miel, angemaht, cornulețe...
Vai, și ea, la rându-i, legală,
Se cufundă goală
În imensa cupă cu rachiu de ienupăr
Din living-roomul lui Garry Cooper.
Pe urmă s-au trezit
În tunelul alburit,
Pardosit
Cu clisă.
Erau siguri că urmează o curbă închisă,
În fund ardea palid bec,
Li se părea ne-ncetat că trec
Iterații roșii, vagi figuri oafe,
Poate lalele, poate garoafe
Emanând un miros cald:
Frunza verde sticlea, ca de smarald.

8. Fiara

Ieșiți din zona de câlți, de puzderii, de lână,
Porniră goi, ținându-se de mână,
Ducând ocale surde-n coșarca spaimelor: plină,
Pe podeaua proaspăt unsă cu creolină,
Era noapte de mult, cu reverberații în clește,
Când au simțit că cineva-i urmărește.
Înlemniră!
O, vâsc al inimilor: paloare levogiră:
Venea o felină cafenie din întunecime,
Molatică, veselă de cruzime.
N-aveau cum a se ascunde și plutiră așa
De la garoafă la garoafă. Curba le era
Din ce în ce mai dulce, din ce în ce mai grea,
Lacrimi uriașe le picau pe dușumea.
Mereu mai aproape, mereu râzătoare,
Simțeau cum fiara le sufla dogoare,
Și-atunci, într-un ultim efort,
Bătură la poarta cu resort,
A patruzeci și patra poartă la fel
Cu celelalte porți de oțel.
Și-n scârțâitul ivărului, sfâșietor,
Clănțăniră dinții fiarei curmați în zbor.
Aleluia, aleluiră corurile salvatoare:
Era o rotondă matinală. Era sărbătoare.

9. Curtea interioară

Gata de drum, gata de sacrificiu,
Au ajuns la secțiunea printr-un imens edificiu.
Acolo-și duceau traiul zilnic, plin de păcate,
Numeroase familii scăpătate.
De după rufe, din bucătării, din saloanele de ebonit,
Mâini subțiratice le făceau semne de bun venit.
Se treziră cu palmele făcute pahare,
Strigând un nume la-ntâmplare.
Auzeau voci de meseriași plecând la târg,
Zăriră balcoane cu rodii în pârg.
Întrebați: ce vor? de sus din balcoane,
Au zis c-au venit să scuture burlane,
Și-unde începură să zboare
Burlane, coturi cu cuie cu floare,
Date cu bronz, cu negru, spoite
Cu var. Portocalii, ruginite...
Curând fu curtea plină de ele.
Se așezară la treabă printre zorele
În sunetul unor clopoței de porțelan:
Fiecare sufla funinginea dintr-un burlan.

10. Funinginea

Și deodată, cam pe la șase,
Totul fu invadat de puzderii negricioase.
Pieriră rufele, vocile, tot.
Dispărură curtea, clădirea, lot cu lot,
Iar spațiul cel negru se-mpărți
Pe încăperi precise, pe fragmente, pe felii.
Săli, coridoare, odăi, pasarele,
Turnuri, saloane, mansarde, capele,
Subsoluri, cămări, paraclise,
Toate cu ușile deschise
Și-n fiecare turn, în fiecare odaie
Aceeași fiară cu ochi de văpaie,
Aceeași fiară care-i urmărise
Molcomă, crudă ca-n vise.
Fiară Didonă, fiară Belindă
Surâzând când nu reușea să-i prindă.

11. Tancul

Totul era etern, totul era integru.
Totul părea vânăt spre negru
Când, în sunet de flaut și tilingă,
Totul se-ncenușă: începuse să ningă.
Apoi totul fu alb cu numai o pârtie șuie
Spre care suiră spre piscul de gheață verzuie.
Se zărea prin viscol ca-n apocalipsă
Departe, străvezind o nostalgică elipsă,
Unde-i aștepta duduind pe loc
Un tanc cât o corabie la iernat în doc.
Rebegiți, zdreliți din brizant în brizant,
Ascultară cuminți de comandant
Și pătrunseră pe turela deschisă,
În aburul cald de benzină, printre crengi de tisă.
Înveliți, ocrotiți, goi, ca la spovedanie,
Se mișcară lent pe patul de campanie,
Se-mpreunară cu scâncet dur
Și priviră limpede jur-împrejur.

12. Sf. Elefterie

Curgea o umbră de rai vopsit,
Clătina din clopotniți marele naos scorojit
Și chiar lângă lucarnă, violet pe jumătate,
Sfântul Ieronim cu buzele țuguiate.
Tremurau de frig și de-ntuneric mut
Plutind încet spre lumenul știut.
Zăriră lucarna și țâșniră prin ea
Ca două efluvii. Amiaza gemea
De lume. Coborâră spre caldarâm, peste tufele-n ceață,
Travesară-n fugă întreaga piață
Și se pierdură, goi, de nu știu câte ori
În forfota multicoloră, printre trecători.
Râdeau de bucurie că-i aevea tot,
Și streașina, și burlanul rupt în cot
Și Dâmbovița furișată prin ulei și materie
Dincolo de biserica Sfântul Elefterie.

Din volumul „Carte de vise”, 1969
La inceputul paginii

         

Vis cu dentiști

Miezul nopții. Dincolo de rampă
S-au aprins brațele terminate cu lampă.
E-o clădire albă până la stele
Cu dentiști în alb și clești de oțele,
Și tuturor, așa cum ședem cuminte,
Ni se va scoate, la semnul cuvenit, un dinte.
Apoi vom ieși, cârduri, pe marile portaluri,
Mereu alții, mereu noi, valuri, valuri,
În sunet de fanfare, în noaptea uleioasă,
Care pe jos, care-n caleașcă de patru iepe trasă,
În definitiv, așa-i semnul de toamnă:
Dinte scos moarte înseamnă...
Mai bine să ne suim în primul tren,
Oriunde ne ducem ajungem în Eden,
Edenul edenat, edenul ardent,
Cu livezi de caiși cât un continent
Încăput tot în căputa roasă
Din vitrina cizmăriei de-acasă.
E, desigur, tot noapte, trec tot tramvaie
Parcă vorbind singure-n ploaie
Și tot intrăm cu exemplare fox de zgardă
La urgență, în camera de gardă,
Aflată chiar la gară, pe peron, lângă tren,
Sub felii de lumină emanând arsen.

Din volumul „Carte de vise”, 1969
La inceputul paginii

         

Decompoziții

Triptic oniric

I

Dacă ocolim dealul n-o să ne mai pese
Că avem mari datorii la florărese:
Florăresele funerare de lângă cenotaf.
Cum mai viscolesc anceștrii prefăcuți în praf
Prin lumina arămie închisă litru cu litru,
Dar mai întâi să terminăm cu problema liberului arbitru
Și pe urmă să rămânem acolo unde ședem,
Sub coroanele de crizanteme crem,
Sub inscripțiile de culori violente
Încremenite arbitrar pe monumente.
Vezi, cadavrul cu magnetofon în torace
A-nceput să coboare de pe bulumace
Rostindu-și, la temperaturi de mii de grade,
Anateme vehemente sub tornade
De văpăi încinse până la nevăzut,
Uite, ți s-au ivit semne de putrefacție pe șezut,
Așază-te o clipă să ascultăm în neștire
Orologiile bocănind în amurgire.
E jumătatea de oră lăsată plantelor să vorbească,
Sub năluci de animale nocturne, o limbă păsărească
Sunând cam așa: li be di le, li be la bi.

Se-aude țipătul zalelor din armura lui Hamurabi.

II

Să-ntoarcem spatele arhitravelor de toriu,
Capitelurilor de gadolin de la crematoriu,
Să nu mai privim ornamentele selenare,
Șlefuite în T întors cu intars de metale rare
Și să coborâm în visul vostru fără țintă, cu labirint,
Dincolo de observator, pe strada Cuțitul de Argint,
Suntem în capitala noastră de-ntotdeauna,
Cu cerul ovoid mai vânăt ca pruna.
E noapte. Oftează niște scene de copilărie,
Ne-am luat covrigi cu susan de la simigerie
Și-am plecat mai încolo
Cu luntrea pe oceanul înverzit pe palolo.
Știți, viermele delicat adunat precum roua
Pe lună nouă în largul insulei Hiva Oa.
Acum am debarcat. Se leagănă negurile prin temple,
Uite-l pe câinele Dingo plimbat de Shirley Temple.
Planează ghitare, cobze, mandore,
Trec amazoni de braț cu conchistadore,
S-a-ntors istoria către-nceput,
Doamne, se-aud tropote de mamut!
Să facem iute un menhir cât de șui
Pentru scheletele noastre de plastic verzui.

III 

Se făcuse prea tâziu, dar nu plecam,
Femele despletite se colorau în geam,
Mai urcau și nevăstuici printre candelabre
Pistruiate pe obrazele glabre,
Aveau toate un fel de pecete pe spinare,
O mișcare molatică, o preocupare,
Știau ele ceva
Și pierdeau înainte de-a se-nfiripa
Cum se cuvine: sferturi, treimi, cozi,
Viclemuri cu inorogi și irozi,
Și tot așa, am rămas să le privesc
Surd la răsufletul pământesc,
Pustiit de-o înțelepciune străvezie,
Singur, în clopotnița trandafirie
Modelată pe-un Caucaz de șapte ori mai înalt,
Acuminat numai din calcedonie și bazalt,
Răscolit de fluiere și săgetători
În zodiace calculate de șapte ori
Numărând câte șapte.
Apoi n-a mai fost nimic, decât răcoare și noapte.

Din volumul „Carte de vise”, 1969
La inceputul paginii

         

Rondelul lumânărilor

Ardea o lumânare așezată
Pe-o altă lumânare ce ardea
Și-n alba luminare ca de vată
M-am așezat, tot alb, deasupra mea.

Atunci a hohotit o mască lată,
Căci, fără rost, pe-un cub de piatră grea,
Ardea o lumânare așezată
Pe-o altă lumânare ce ardea.

Eu am plutit spre bagdadii, deodată,
Spre zeul zugrăvit, care privea
Nepăsător, pe lada înstelată
Din podul alb cum, făr-a fumega,
Ardea o lumânare așezată.

Din volumul „Semne cerești”, 1970
La inceputul paginii

         

Rondelul sfintei fără sfânt

Era o sfântă fără sfânt,
Fără credință, fără casă,
Avea doar inimă și gând
Și-o fustă verde, de mătasă,

Cu astragal și iacint
Venea la fiece mireasă,
Ea, mica sfântă fără sfânt,
Fără credință, fără casă.

Și ne-am adus aminte când
În toamnă negură se lasă,
Cum lângă noi, de noi visând
Că nu ne vede și nu-i pasă,
Era o sfântă fără sfânt.

Din volumul „Semne cerești”, 1970
La inceputul paginii

         

Tramvaiul 2

Nu-ți pierde cumpătul. Cetatea
Decolorată ne-a-nșelat:
Străzile, turlele, etatea
Sunt parcă dintr-un alt veleat.

Suind alee alburită
Clădirile parc-au oftat.
În jur, pădurea-i înnegrită
De plante dintr-un neam ciudat.

Dar, iată, ocolind pădurea
E chiar tramvaiul nostru 2
Și chiar Iisus zâmbind aiurea
Sus, pe platforma dinapoi.

Din volumul „Deschideri”, 1972
La inceputul paginii

         

Nocturnă

Clopote, noaptea, la băi,
Lupi scânteind prin brădete,
Poze cu munți și femei
Puse-n sipeturi secrete.

O, termometrul s-a spart!
Sparte-s, în juru-i, fiole.
Negru stihar de brocart
Flutură peste cupole:

Talpa cu grijă s-o pui
Jos, pe ciment, lângă cioburi.
Vino! Prin abur gălbui
Suie căruțe cu globuri.

Din volumul „La capăt”, 1974

La inceputul paginii