Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Li Tai-pe

(... - ...)

Șopotul apelor
Pinul cel tânăr
Hoinărind pe malul pârăului
La o ceașcă de vin
De pe « Țărmul tomnatec » poetul scrie către soția lui
Gânduri de toamnă
Tinerețe
Cântecul fluviului
Poetul gândind să plece la o țiitoare
Su U*


         

Șopotul apelor

Abia șoptește unda
În ceasul vesperal.
Își oglindește luna
De toamnă chipul pal.

Și-atât e de adâncă
Tăcerea, că aud
Cum lotusul suspină
Pe-adâncul lac din sud ...

Și parcă îmi șoptește
Cu glasul stins, mereu,
De-adânca lui tristețe
Să mă-ntristez și eu ...

Traducere de Eusebiu Camilar

La inceputul paginii

         

Pinul cel tânăr

Creștea lângă veranda
De sud, și-l admiram,
Un pin cu cetini dese,
Nebiruit la ram.

Și vârful, zi și noapte,
Foșnea în vântul lin,
Melodios și dulce
Foșnea vânjosul pin.

Pe rădăcini stă mușchiul
În cârlionți zglobii ;
Coroana lui, doar valuri
Adânci, liliachii ...

Și cum foșnea din ramuri
Ușor, în vântul lin,
Parcă vedeam cum crește
Mereu, frumosul pin.

Și poate ani va crește
Și secole la rând,
Și nourii o dată
Cu vârful străbătând !

Traducere de Eusebiu Camilar

La inceputul paginii

         

Hoinărind pe malul pârăului

În sfârșit, cu munții
Numai, singur sunt!
Murmură pârâul vesel,
Și eu cânt !

Hai, pârâu ! Aleargă
Mai clocotitor !
Am scăpat de oameni
Și de răul lor !

E mai greu suișul,
Nouri dau tarcol.
Stâncile par gata
Să se zvârle-n gol ...

Sare unda, sare
De pe stânci pe stânci !
Hai, pârâu, prin alte
Văi și mai adânci !

Florile, pe maluri,
Sunt nespus de vii,
Când le bat, ușoare
Cețuri aurii ...

Aș rămâne, lanțuri
De vieți în șir,
Să alerg cu unda,
Flori să tot admir ...

Dar coboară noaptea
Neagră, pe platou.
Trebuie, la oameni
Să mă-ntorc din nou !

Traducere de Eusebiu Camilar

La inceputul paginii

         

La o ceașcă de vin

Te sfătuiesc : ascultă
Înțelepciunea mea !
Te-așteaptă ceașca plină !
Ridic-o, deci, și bea !

N-auzi ? Și vântul parcă
Oftează de necaz !
Până și vântul râde
De tine, că ești treaz !

Te uită ce bogată
E Firea, uneori ...
Și arborii deschis-au
Ca niște ochi de flori,

Și susură din ramuri,
Și din frunzișuri moi ;
Cu ochi de flori se uită
La ierburi și la noi ...

În linul ceas al serii,
Aproape, în boschet,
S-a furișat un gangur,
Și fluieră încet ...

În ceștile de aur,
În limpedele vin,
Încet răsare luna,
Cu discul ei deplin !

Te sfătuiesc : ascultă
Înțelepciunea mea :
Te-așteaptă ceașca plină
Ridic-o, deci, și bea.

Căci toate trec, și toate
Se duc spre nicăieri !
Toți oamenii aceștia
Erau copii mai ieri !

Să dăm pe gât, și vinul,
Și luna prinsă-n cești,
Căci azi sunt albi la tâmple
Toți oamenii acești !

Demult căzu seraiul
Cel mare, în ruini !
Și sălile celebre
S-au potopit de spini,

În lungul zilei, cerbii
Aleargă în tumult,
Pe Marile Terase
Vestite, de demult ...

O, numai timpul singur
E fără de sfârșit !
Și demnitari muriră,
Și hanii au murit !

O, numai timpul singur
E fără de hotar !
Pe prăfuite ziduri
Se lasă noaptea, iar ...

Te sfătuiesc, ascultă :
Înțelepciunea mea !
Te-așteaptă ceașca plină !
Ridic-o, deci, și bea !

Demult, în alte vremi
Adâncuri de genuni,
S-au risipit seraiuri
Celebre, și străbuni !

Traducere de Eusebiu Camilar

La inceputul paginii

         

De pe « Țărmul tomnatec » poetul scrie către soția lui

Mereu, tot mai departe,
Pe alte căi, mergând,
N-am parte de odihnă
Niciunde și nicicând!

Nestăvilit mă duce
Al pribegiei val,
Mereu, tot mai departe
De locul meu natal ...

Acuma, doar o luntre
E adăpostul meu
Și-s trist nespus, și apa
Mă leagănă mereu.

Și-ți scriu scrisoarea asta
Și lăcrămez spre ea,
Și-s trist nespus, și tristă
E și scrisoarea mea !

Nu ne-a fost dat, soție,
Nedespărțiți să fim,
Prin lume, împreună,
Așa, să pribegim !

Rămasă-n miazănoapte,
Departe ești de-aci,
Iar eu oftez, într-una
Mergând spre miazăzi ...

Trei ani s-au scurs din ziua
Când i-am lăsat pe-ai mei.
Nimic nu știu de tine,
Și-acasă nu știu ce-i.

Și palid sunt la față,
Bătut de vântul crunt,
Și de mâhniri prea multe
La tâmple sunt cărunt,

Și în zadar mai caut
Cuvântul minunat,
O, scumpa mea soție,
Să-ntinerești deodat’!

Un oaspe beat, la mine
A fost cândva, demult ...
Din mână « Peștișorul
În cinci culori » i-am smuls

Și-am plâns cumplit, cu glasul
De disperare spart,
Când ți-am văzut scrisoarea
Cu semne de brocart!

Cu cât citeam, un geamăt
Mă sugruma în gât !
Din hieroglife, lacrimi
De foc au izvorât ...

Primitu-ți-am scrisoarea
Cu semne de brocart.
Departe ești, și sute
De ape ne despart ;

Cărarile, într-una,
Mă duc spre miazăzi.
Și, poate, alte sute
De munți, ne-or despărți.

Lăsa-voi alte râuri
Și munți, în drumul meu,
Dar gândurile noastre
Alături sunt, mereu ...

Traducere de Eusebiu Camilar

La inceputul paginii

         

Gânduri de toamnă

Cad frunzele, într-o perdea gălbue.
De pe terasă vrut-am să privesc,
Prin zborul lor, statura ta, dar nu e ;
Doar muntele departe îl zăresc ...

Sunt singură și dorul tău mă cheamă ...
Cad frunzele, și eu oftez prelung.
Nici nourii la tine nu ajung,
Căci toți, deasupra mării, se destramă ...

Și vesti de groază vin dinspre câmpie :
Asupra lumii iar barbarii cad !
S-a-ntors trimisul nostru din solie,
Cu veste rea, la Porțile de Jad !

Cu oștile ce face Hanul, oare ?
În răsărit veni-vor, la hotar ?
Sâ cainez sau nu, căzuta floare ?
Sunt singură de mult, și-i toamnă iar ...

Traducere de Eusebiu Camilar

La inceputul paginii

         

Tinerețe

Bătea un vânt de seară.
Se desprimăvăra.
Un călăreț pe Drumul
Mormintelor trecea.

Îngândurat feciorul
La pas mâna întâi,
Apoi ca o furtună
Trecea galop prin văi.

Se-nvolburau în urma-i
Frunzare alburii,
Ca un talaz sălbatec
Al unei vijelii ...

Și s-a oprit deodată:
« Dar incotro? Ce drum
Al lumii nesfârșite
Să mai apuc de-acum ? »

Și sta la o răscruce,
Pe gânduri. Șovăia ...
Râs auriu de fată
Deodată auzea ...

« De drumurile lumii
Nici nu mai vreau să știu ! »
Și-a-ntors încet fugarul
Spre râsul auriu ...

Traducere de Eusebiu Camilar

La inceputul paginii

         

Cântecul fluviului

De câtă vreme lunec
Tăcut, pe fluviu-n jos,
În luntrea mea ușoară
Din lemn de abanos ?

Stă flautul alături,
Și vântul ușurel
Abia, abia suspină
Trecând încet prin el.

Dă-mi vin! Să piară-n noapte
Trecutu-ntunecos,
Ca umbra unui lotus
Pe malul mătăsos ...

Comoara mea e luntrea,
Un vis trecând prin vad,
Și vinu-așa de dulce
Și flautul de jad ...

Sărută-mă ! Pământul
Cu cerul ți-l aștern ...
Prin tine, doar, Iubire,
Voi fi și eu etern.

Traducere de Eusebiu Camilar

La inceputul paginii

         

Poetul gândind să plece la o țiitoare

Să-ți pierzi în cântec tinerețea toată
Irosind vremea, pe-o zi ca asta luminată,
Numai ca să proslăvești strălucirea unui obraz ?
Dar până nu ți-ai dat de-a bine seama,
Te-a și ajuns al bătrâneților necaz.
Hei, ce ne pasă, doară
Ne desfătăm deplin în primăvară !

Cuvintele dragi anume pregătite pentru la despărțire
Ne încarcă mai tare sufletele cu mâhnire,
Încât silim să mințim veselire.
Nehotărâți ne perindăm
Ici-colo, fără țintă în plimbare,
În loc să ne tot minunăm
De prunul și de piersicul în floare
Și să sorbim cucernici o licoare-mbătătoare.

Când o cintează să cânte mai cutează,
Din neguri muntele se-nseninează.

Acum în amurg se lasă liniște desăvârșită,
Pădurea-i urgisită,
Stufăria pustiită,
Coliba părăsită,
Tinda pentru totdeuna zăvorâtă.

Traducere de Adrian Maniu

La inceputul paginii

         

Su U*

* erou chinez din timpul dinastiei Han de Apus. 
În anul 100 î.e.n. împăratul U-di l-a trimis ca ambasador al Chinei la triburile siunnu ; 
hunii l-au vârât în temniță, apoi l-au surghiunit să pască oile lângă lacul Baikal.

Atunci când a căzut prins, în vitrega robie varvară,
A pătimit zece ani, ca un vai de el, în străinare fără țară.
Dar oricât de aprig a fost jugul sclaviei, în mari umiliri îndurat,
Nicicând credința juruită legiuitului stăpân n-a lepădat.
Cu dor arzător prinsul privea cum stolurile săgetau cerul de primăvară,
Zborul gâștelor călătoare amintindu-i de draga țară,
De unde zadarnic aștepta mereu o slovă, o veste, o carte ;
Aripele se răvășeau în slavi, dar neîndurate treceau fâlfâind mai departe.
Pe urma oșteanul a fost făcut slugă, silit, cioban de oi, să cutreiere în păstorie
Într-un tărâm sterp și sărac, prin ținuturi de necuprinsă pustie.
Acolo, între lanțul de munți și ruginita câmpie nisipoasă,
Îl rodea aleanul singurătății, cu dor de țară și dor de casă,
Și nu o dată, mințindu-și foamea, în toiul iernii flămânde, mânca zăpezi,
Blestemând soarta nedreaptă, într-a’ nenorocului amare dovezi ;
Iar la arșița verilor cenușite, ca să-și mai stingă buzele uscate,
Sorbea jilăveala ce duhnea încropită, în coclirea smârcurilor sărate.
Abia apoi, când își pierduse nădejdea, într-un târziu, fu slobod să plece :
Nu mai știa pe unde s-apuce, și calea întoarcerii încotro mai trece.
Numai după îndelungata șovăire, târându-și pașii, către miazănoapte a plecat ...
Și iar și-a amintit de sălbaticele geruri, de viscole ce l-au degerat.
Însă de foamea ce-l făcea să leșine și-a amintit cu rușine, pân’ la sfârșit,
Când i-a fost dat să-și razeme fruntea pe umărul prietenului reîntâlnit.
Atuncea, fără a se destăinui altfel, porniră amândoi în hohote a plânge,
Iar lacrimile, podidite în neștire, se preschimbară-n stropi de sânge.

Traducere de Adrian Maniu

La inceputul paginii