Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Nichifor Crainic

(1889 - 1972)

Mama de departe
Amiaza
Copacul
Romanța verii
Cântec de toamnă
Terține pentru mâna ta
Țara de peste veac
Cântec de-adormire
Trup de fum


         

Mama de departe

Lângă lacul larg-înfiorat și pal,
Te-am văzut în toamnă rămânând pe mal,
Profilată trist pe cerul sângeriu,
Printre foi căzute prea de timpuriu,
Cu năframa-n care căutai să-ngropi
Sfâșiatul suflet risipit în stropi,
Mamă de departe.
Și de-atunci mereu
Lacrimile tale cad în gândul meu :
Frunze veștejite peste lacul pal
Turburându-i veșnic sfărâmatul val.

La inceputul paginii

         

Amiaza

Din zorii dimineții și până adineauri
Se-nveseli văzduhul de ștrengării de grauri,
Și ciocârlii în aer văzui cum îndoiesc
Din cântece și sboruri frânturi de arabesc.
Și grânele, mișcate de mâni aeriene,
Își clătinau comoara și mii de buruiene
Cu spicele de aur cântară-n simfonie ...
Acum din cer apasă o grea monotonie.
Le-a înnecat pe toate o liniște profundă,
Deșerturile zării lumina le inundă.
Colinele-albăstrite și-nvinse de dogoare
Molatica lor lene și-o trândăvesc la soare.
Sorbind nemărginirii visări de raze pline,
Dorm toate-acum, - e clipa uitărilor de sine.
În aerul ce fierbe în unde săltărețe,
Din repezi tot mai repezi, din crețe tot mai crețe,
Se risipește parcă tot sufletul naturii
Topit de ne-ndurarea luminii și-a căldurii.
Ca din fântâni ascunse în tainițele firii
Curg slobode pe lume tăcerile-adormirii
Și-n greaua lor năvală treptat au aiurit
Vieața-mprăștiată în largul nesfârșit.

La inceputul paginii

         

Copacul

Înnalt și-ngândurat ca visătorul,
Stând între cer și-ntre pământ stingher,
Crescui și eu din veșnicul mister
Din care toate își pornesc izvorul.

Când seva urcă-n trunchiul meu de fier,
Adâncul îmi trimite-n foi fiorul
Și simt că-n mine năvălește dorul
Pământului de-a fi mai lângă cer.

Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie
Și svonuri tainice din infinit
O gură fac din fiecare foaie.

Și-n freamătul de foi nelămurit,
Cu șoaptele veciei se-ntretaie
Suspinele pământului trudit.

La inceputul paginii

         

Romanța verii

Ți-aduci aminte vara când tânărul noroc
Ne pârguia iubirea cu dogorâri de foc ?
Rotunda nesfârșire de-azur ne-nfășura,
Și albul feții tale de dor se-mpurpura.

Făptura ta cu linii curgând în mlădieri
Și cu mișcări agale topite-n adieri
Se profila armonic pe dulcile-arătări
De dealuri ondulate în adâncimi de zări.

Te dăruise firea cu farmec ne-ntrecut
Și, bună ca pământul din care ne-am născut,
Împrăștiai în preajmă un har nelămurit
De roade pârguite pe dealul însorit.

Colină înflorită sub cerul străveziu,
Visând în văl de ceață subțire și-albăstriu,
Te-nvăluiam, frumoaso, ca-ntr-un fantastic fald
În larga revărsare a sufletului cald.

O boare răcoroasă din umbra de molizi
Mi te-a făcut deodată frumoșii ochi să-nchizi
Și-n fâlfâirea clipei, adânc ai suspinat, -
Pe gura ta, suspinul eu trist l-am sărutat.

Și-n vara când un soare fecund ne-nfășura
Și inimile-n pârgă de dor le-nflăcăra,
Ni-am presimțit ca-n ceață de toamnă și-n pustiu
Norocul nostru, scumpo, brumat de timpuriu.

La inceputul paginii

         

Cântec de toamnă

Voi, plopilor galbeni, aprinse făclii
Ce ardeți în zarea deșartei câmpii,
Înalte și fumegătoare feștile
De veghe la moartea frumoaselor zile !
Dar moartea cu aripi de ceață v-atinge
Când vântul vă bate și ploaia vă stinge,
Iar frunza târzie, din rară mai rară,
Stropește pământul cu picuri de ceară ;
Stropește pământul încet, până când
Tulpinele goale-or rămâne-ncurând,
Pe zarea deșartă a moartelor zile
Stând negre ca niște scrumite feștile.

La inceputul paginii

         

Terține pentru mâna ta

Am poposit pe panta-nfiorată
De soarele ce-n ochi îți tremura
Și mâna ta mlădie, luminată

Ca un grumaz de lebădă, târa
Pe fruntea mea o dâră de jăratic
Era o zi de vară și era

Un vânt îndemânatic și molatic
Ș-in păr îți răsfira îmbătător
Mirosul viu al cimbrului sălbatic.

Sub brațul tău visam și mi-era dor
Și tot mai dor de degetele tale
Să mă topesc în desmierdarea lor.

Părea că-n floarea mâinii tale pale
Setoasa inimă mi s-a-ngropat
Ca o albină-n pâlnii de petale.

Iar împrejur, părea redeșteptat
Și smuls de-a ta fermecătoare mână
Un dor cu dorul meu îngemănat :

Ca namile târându-se-n țărână
Din largul zilei ce le-nfierbânta
Colinele culcate într-o rână

Cerșiau, setoase, desmierdarea ta.

La inceputul paginii

         

Țara de peste veac

Spre tara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, -
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Și vâslaș un înger.

Spre țara de peste veac
Nesfârșire fără leac,
Vămile văzduhului,
Săbiile Duhului
Pururea de strajă.

Sus ! pe sparte frunți de zei,
Șovăielnici pași ai mei !
Piscuri de-ntrebări – momâi
Să-mi rămână sub călcâiu
Și genuni de zare !

În țara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colț de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi
Nimenea nu poate ști –
Singur Lerui-Ler.

La inceputul paginii

         

Cântec de-adormire

Motiv verlainian

Luminile de ierburi deslipite,
Se reculeg în soare ca s-apună –
Desfă-te, suflete, dintre ispite
Și-n trup te-adună.
Un leagăn e, și culcă-mi-te-n el.
Sunt plin de somn ca un mormânt de duhul morții.
Ne-o legăna încet, încetinel,
Cu grijă mâna sorții.

Și fără graiu, un cântec de-adormire
Pe oboseala noastră va să cadă –
Tomnatică-mpăienjenire.
Pe-o veșteda livadă.
De câte-au fost, de câte-or fi
Nu va cânta, nu va șopti
Ca nici să știm nici să simțim
Când adormim.

Doar luna jumătate s-o legăna în gol
Ca noi domol,
Asemeni unui leagăn ce poartă-n infinit
Un prunc de mii de veacuri adormit
În cântece de stele căzătoare.

La inceputul paginii

         

Trup de fum

Dintr-o pânză străvezie
De păianjen vreau să-ți fac
Un aerian hamac,
Plutitoare să te ție
Între vârfuri de copac.

Somn în leagăn să-ți prelingă
Greierușii câmpenești,
Praf de lună să te ningă,
Mâna mea să nu te-atingă
Să nu mi-te veștejești.

Către tine doar să suie
Gândul vis și gândul viu,
Trup de fum trandafiriu,
Între ce e și ce nu e
Că te am – atât să știu.

La inceputul paginii