De câte ori, Stăpâne, te-am rugat
Să-mi risipești tot harul ce mi-ai dat,
Să-mi seci din ochi eterna-nlăcrimare,
Să-mi smulgi din suflet orice frământare
Și să mă lași înfrântă pe cărare!
De câte ori, Stăpâne, te-am rugat!
Tu n-ai voit și m-ai lăsat să gem
În răzvrătirea dureroasă-a vieții,
Până s-a stins lumina dimineții,
Până și-au nins toți anii grei nămeții,
Pe sufletu-mi, mereu dezacordat...
Tu n-ai voit și m-ai lăsat să gem!...
Târziu am tălmăcit și vrerea ta,
Înțelegând din lacrimile mele
Că ai menit un rost și pentru ele;
Ca dintr-un șir de fragede mărgele
Să se prefacă-n lanț de strofe grele,
Și-am împlinit, Stăpâne, voia ta!...
Inedită
Poezii culese din Poeți de la Vieața Nouă, Editura Pentru Literatură, București, 1968
|
