Eugeniu Speranţia - Şi totuşi...

		„Ergo sum....”

Când ploaia bolnavă ce plânge şi-aleargă pe negrele strade,
Sperând adăpost să găsească, loveşte-n ferestrele reci,
Când nimeni nu ştie că trupu-mi în putredă pulbere cade
...Ce tristă e-n seară odaia din care plecat-am pe veci!

Zambila ce-ncepe să-nvie privind printre storuri m-aşteaptă;
Romanul cu foaia-ndoită se miră că nu-l isprăvesc;
Apollo de bronz, de pe soclu, spre usă privirea-şi îndreaptă,
Şi-un plic de la tine – pe masă – aşteaptă să viu să-l citesc...

Un jilţ lângă foc meditează; clavirul gândeşte-o poemă;
Lumina din sobă se-alungă în fund pe-nfloratul tapet,
Perdelei dând chip de femeie, consolei dând chip de triremă
Şi calpului glas de ceasornic dând chip legănat de sonet.

Văd micile cadre-n perete – roşite de-a sobii văpaie,
...Sofaua pe care adesea sculptat-am un vis îngeresc.
Dar eu nu mă văd nicăierea – şi totuşi mă simt în odaie,
...Şi-un plic de la tine – pe masă – aşteaptă să viu să-l citesc...