Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Tristan Tzara

(1896 - 1963)

Verișoară, fată de pension
Vacanță în provincie
Vino cu mine la țară
Glas
Duminecă
Tristeță casnică
Inscripție pe un mormânt
Elegie
[S-a rotit]
[Mamie, n-o să înțelegi]


         

Verișoară, fată de pension

Verișoară, fată de pension, îmbrăcată în negru, guler alb,
Te iubesc pentru că ești simplă și visezi
Și ești bună, plângi, și rupi scrisori ce nu au înțeles
Și îți pare rău că ești departe de ai tăi și că înveți
La Călugărițe unde noaptea nu e cald.
Zilele ce au rămas pân'la vacanță iar le numeri
Și ți-aduci aminte de-o gravură spaniolă
Unde o infantă sau ducesă de Braganza
Stă în rochia-i largă ca un fluture pe o corolă
Și se-amuză dând mâncare la pisici și așteapta un cavaler
Pe covor sunt papagali și alte animale mici
Pasări ce-au căzut din cer
Și lungit lângă fotoliul ce-i în doliu
Jos - subțire și vibrând - stă un ogar
Ca o blană de hermină lunecată de pe umeri.
Dânsa vrea să o ridice dar
Își aduce aminte și își mângâie colierul de pe gât
Pentru că zărește cavalerul - și atât:
Se apropie de bancă sora Beatrice sau Evelina
Profesoară de istorie sau de greacă și latină
O, de ce trec zilele așa de rar...
Frunzele și florile cad ca foile din calendar;
Viața-i tristă, dar e totuși o gradină!
Și Infanta sau Ducesa de Braganza
Iar adoarme sau își pierde importanța - căci tu numeri
Zilele ce-or să rămână - socotind de mâini pân'la vacanță

Eu încep din nou scrisoarea și îți scriu: Ma chère cousine
Je croyais hier entendre dans ma chambre ta voix tandre et
                                            câline.
La inceputul paginii

         

Vacanță în provincie

Pe cer păsările nemișcate
Ca urmele ce lasă muștele
Stau de vorbă servitori în pragul grajdului
Și-au înflorit pe cărare rămășițele dobitoacelor

Trece pe stradă domnul în negru cu fetița
Bucuria cerșetorilor la înserare
Dar am acasă un Polichinelle cu clopoței
Să-mi distreze întristarea când mă-nșeli

Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru
Amintire cu miros de farmacie curată
Spune-mi, servitoare bătrână, ce era odată ca niciodată,
Și tu verișoară cheamă-mi atenția când o să cânte cucul

Să ne coborâm în râpa
Care-i Dumnezeu când cască
Să ne oglindim în lacul
Cu mătăsuri verzi de broască

Să fim săraci la întoarcere
Și să batem la ușa străinului
Cu ciocul pasărilor în coajă de primăveri
Sau să nu mai mergem nicăieri
Doliu alb la fecioara vecinului.

La inceputul paginii

         

Vino cu mine la țară

Casă în construcție cu ramuri uscate, ca păianjenii, în schele
Înalță-te în ceruri cu seninătate
Până când norii ți-or sluji de perdele
Și stelele: mulțămirea lămpilor pe balcoane înserate.

Între doi castani împovărați ca oamenii ce ies din spital
Crescu cimitirul ovreiesc - din bolovani;
La marginea orașului, pe deal
Mormintele ca viermii se târăsc.

Docarul galben ne așteaptă în fața gării
În mine se rup trestii cu foșnet de hârtie
Vreau să mă sfârșesc încet de-a lungul țării
Și să-mi ezite sufletul ca dansatorul pe frânghie.

Rătăcesc prin pădure
Cerșetori țigani cu barbă de cenușă
Că ți-e frică dacă-i întâlnești
Când își freacă soarele pleoapa pe poteci.

Călare o să mergem zile întregi
O să poposim în hanurile sure,
Acolo legi multe prietenii,
Te culci noaptea cu fata hangiului.

Sub nuci - pe unde trece vântul greu ca o grădină de fântâni
O să jucăm șah
Ca doi farmaciști bătrâni
Și soră-mea o să citească gazetele în hamac...

Ne-om dezbrăca pe deal în pielea goală
Să se scandalizeze preotul, să se bucure fetele,
Vom umbla ca agricultorii cu pălării mari de paie
O să facem baie lângă roata morii
Să ne întindem la soare fără sfială
Și-or să ne fure hainele și-o să ne latre câinele…

Gârceni, 1915

La inceputul paginii

         

Glas

Zid dărăpănat
Eu m-am întrebat
Astăzi că de ce
Nu s-a spânzurat

Lia, blonda Lie
Noaptea de-o frânghie…
S-ar fi legănat
Ca o pară coaptă

Și ar fi lătrat
Câinii de pe stradă
S-ar fi adunat
Lumea să o vadă

Și ar fi strigat
,,Vezi ca să nu cadă".
Aș fi încuiat
Lacătul la poartă

Aș fi pus o scară
Și aș fi luat-o jos
Ca o pară coaptă
Ca o fată moartă
Și aș fi culcat-o într-un pat frumos.

Bucuresti, 1914

La inceputul paginii

         

Duminecă

Vântul plânge în hornuri cu toată deznădejdea unui orfelinat
Vino lângă mine ca o luntre în tufiș
Așterne-ți vorbele ca paturile albe în infirmerie
Că acolo poți plânge nesupărat, că miroase a gutui și a brad.

Spune-mi de țări depărtate
De oameni curioși
De insula cu papagali
Sufletul meu e vesel și mirat
Ca un prieten ce s-a întors de la spital.

În glasul tău sunt femei bătrâne și bune
Brațul tău mi-aleargă în sân ca un pârâu
Îmi plac animalele domestice
În menajeria sufletului tău.

Pe pod un om e aplecat, fluieră în apă fără gânduri
La noi e cald și bucurie ca și când se nasc la stână mieii
Povestea ta adoarme ca un copil legănând un elefant de lână
La noi e liniște ca și când se-adapă caii la fântână.

Trec în șiruri lungi pe stradă fete de pensionat
Și în fiece privire-i câte-o casă părintească
Cu mese bune cu surori mai mici
Cu ghiveciuri de flori la fereastră.

Trece frigul pe coridoare când înserează
Ca un șarpe foarte lung târâdu-și coada pe lespezi
Lacul e cusut cu ață
Înecații ies la suprafață - rațele se depărtează.

La vecini, părintele-și sărută fata, indiferent.
Îi face morală de despărțire
Balta s-a închis ca în urma unei fete porțile la mănăstire
Gâlgâitul sinucisei a speriat – broaștele au încetat un moment.
Mă duc să mă întâlnesc cu un poet trist și fără talent.

1915

La inceputul paginii

         

Tristeță casnică

I

În sămânță de crini
te-am înmormântat senin
ne-am iubit în clopotnițe vechi
anii se distramă
ca dantele vechi.

te caut pretutindeni Doamne
dar tu știi că-i prea puțin
te-am înmormântat în noiembrie
când se duceau școlărițele la prânz
n-au știut că erai în căruță
că ar fi plâns.

cum se rostogolesc stăvilarele învinse
a doborât durere în părinți
de hârtie, carnea ta bătrână
cum să fie? - galbenă și tristă
și te-am iubit în vioara buneicuviinți.

toamna și-a lățit în țară rana
s-a descheiat încet la sâni
și-o să-și descheie mai departe haina
ca vioara bărcii ruptă din stăpâni
o să-și descheie-n trup de sânge carnea
care mă cheamă.

ne-am plimbat de-atâtea ori pe dig
prin vântul care aduce corăbii văruite
și înfige în cenușă de plămâni cârlig
dar digul e cărarea melcului
din inima Domnului.

gândurile mele se duc - ca oile la păscut - în nesfârșit
plâng în fluier pe câmpie triste părți de biografie
mă înec în deznădejde de fenomene seismice
și pe străzi aleargă vântul ca un câine fugărit.

II

astrologii au întâlniri tăinuite
într-una din cămările împărătești ca fagurele de miere
unde fac viitorului întâmplări pregătite
să tălmăcească dragostea în durere.

III

calul mănâncă șarpele nopții
grădina și-a pus decorații de împărat
înstelată rochie de mireasă - lasă
să-ți omor în infinituri, noaptea, carnea credincioasă

nebuna satului clocește măscărici pentru palat.

La inceputul paginii

         

Inscripție pe un mormânt

Și simțeam sufletul tău curat și trist
Cum simți luna care plutește tăcută
După perdelele trase.
Și simțeam sufletul tău sărman și sfios,
Ca un cerșetor, cu mâna-ntinsă-n fața porții,
Neîndrăznind să bată și să intre,
Și simțeam sufletul tău plăpând și umil
Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor,
Și simțeam sufletul tău strâns și umezit de durere
Ca o batistă în mâna în care picură lacrimi,
Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,
Doar amintirea ta îl ține
Cu nevăzute degete de fantasmă

La inceputul paginii

         

Elegie

Sufletul bătrân, iubito, flori de vară vrei să pară
Păsările stau în colivii închise iarna

Te iubesc cum cheamă dealul trupul văii primitoare
Sau pământul cum iubește ploaia deasă și roditoare

Te aștept în fiece seară la fereastră deșirând mărgelele
Așezând cărțile, recitându-mi versurile

Și mă bucur când în curte latră câinii latră câinii
Și când vii să stai la mine până mâine până mâine

Sufletul meu fericit e ca odaia noastră caldă
Când știu că afară ninge și că strada-i albă.

La inceputul paginii

         

[S-a rotit]

S-a rotit în jurul farului aureola păsărilor albăstrite
În jumătăți de întuneric sfredelind depărtarea vapoarelor
Și-au căzut în apă ca rămășițele arhanghelilor

S-a stricat pâinea și floarea
În lazarete zac ca snopii veștejiți prietenii noștri
Singură coși fiului tău gânduri diferite

Numai trenul își târăște aburii
Ca goana animalului rănit, cu măruntaiele zdrobite

La inceputul paginii

         

[Mamie, n-o să înțelegi]

- variantă -

Mamie, n-o să înțelegi
Eu cânt sufletul care nu există
Sânii tăi sunt flori fără ghiveci
Inima ta batistă

Și înțeapă zmeură cu gust de lapte
Bluza ce acoperă piersici coapte

Uite, mângâie-mă, leagănă-mă
Mi-a murit logodnica
Întreabă-mă cine era
Pe urmă spune-mi încet, precis când pleci

O să-ți cumpăr necondiționat cercei
De la un bijutier ovrei
Ai venit grădiniță de flori în
Sufletul meu, interior de fierărie

Mamie, n-o să înțelegi!
Dar e lucru frumos când ești într-o poezie

La inceputul paginii